Pr. Cantalamessa: Să luptăm împotriva ipocriziei prin virtutea simplității

16.03.2019, Vatican (Catholica) - În prima sa predică pentru Postul Mare din acest an, predicatorul Casei Pontificale, pr. capucin Raniero Cantalamessa, a continuat reflecția începută în anul 2018, în Advent, despre versetul din Psalm: „Sufletul meu e însetat de Dumnezeul cel viu” (42,2). Predicatorul a explicat că acum dorește să mediteze „despre condiția esențială pentru ‘a-l vedea’ pe Dumnezeu. Conform lui Isus, ea este curăția inimii: ‘Fericiți cei curați cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu’ (Matei 5,8), spune într-una dintre fericirile Sale.”

„În domeniul moral”, a arătat pr. Cantalamessa în prima dintre predicile sale de vinerea, din Vatican, ținută în 15 martie 2019 și publicată pe Ercis.ro, „cu termenul ‘curăție’ se desemnează în mod obișnuit un anumit comportament în sfera sexualității… Nu putem să intrăm în contact cu Dumnezeu, care este duh, altfel decât prin duhul nostru. Însă dezordinea sau, mai rău, aberațiile în acest domeniu au efectul constatat de toți de a întuneca mintea. Este ca atunci când se agită picioarele într-o mlaștină: noroiul, din adânc, se ridică și murdărește toată apa. Dumnezeu este lumină și o astfel de persoană ‘urăște lumina’.”

Păcatul necurăției deformează chipul lui Dumnezeu, făcându-l să pară „un antagonist, un dușman”, în nici un caz un Tată, a subliniat în continuare predicatorul. „Omul carnal este plin de concupiscențe, dorește lucrurile altuia și femeia altuia. În această situație Dumnezeu îi apare ca acela care blochează drumul dorințelor sale rele cu acele peremptorii ‘Tu trebuie!’, ‘Tu nu trebuie!’ ale sale. Păcatul trezește în inima omului o supărare surdă împotriva lui Dumnezeu până acolo încât, dacă ar depinde de el, ar vrea ca Dumnezeu să nu existe deloc.”

Mai mult însă decât asupra curăției obiceiurilor, părintele a spus că dorește să insiste asupra celeilalte semnificații a expresiei „curați cu inima”, „adică asupra curăției sau corectitudinii intențiilor, în practică asupra virtuții contrare ipocriziei”. Este surprinzător că păcatul ipocriziei, a constatat el, „intră puțin în cercetarea cugetului pe care o facem în mod obișnuit… Cel mai mare act de ipocrizie ar fi acela de a ascunde propria ipocrizie. A o ascunde față de noi înșine și față de alții, pentru că față de Dumnezeu nu este posibil. Ipocrizia este în mare parte învinsă în momentul în care este recunoscută.”

Pentru a ne ajuta să recunoaștem partea de ipocrizie din acțiunile noastre, a pornit de la cuvintele lui Pascal, subliniind că avem două vieți: „una este viața adevărată, cealaltă este cea imaginară care trăiește în opinie, opinia proprie sau a oamenilor. Noi lucrăm fără încetare să înfrumusețăm și să păstrăm ființa noastră imaginară și o neglijăm pe cea adevărată”. Pentru persoanele evlavioase, un pericol vine și din „multitudinea de rituri pe care obișnuiesc să le îndeplinească și de prescripții pe care sunt angajate să le respecte. Dacă nu sunt însoțite de un efort continuu de a pune în ele un suflet, prin iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, ele devin găoci goale”.

„Când ipocrizia devină cronică ea creează, în căsătorie și în viața consacrată, situația de ‘viață dublă’: una publică, vizibilă, cealaltă ascunsă; adesea una de zi, cealaltă de noapte. Este starea spirituală cea mai periculoasă pentru suflet, din care devine foarte greu de ieșit, afară de cazul în care intervine ceva din exterior să dărâme zidul în care ne-am închis”. „Este clar că victoria noastră asupra ipocriziei nu va fi niciodată o victorie de la prima lovitură. În afară de cazul când am ajuns la un nivel foarte înalt de perfecțiune, nu putem evita să simțim din instinct dorința de a apărea în lumină bună, de a face figură frumoasă, de a plăcea altora”.

„Dacă ipocrizia constă în a arăta și binele care nu se face, un remediu eficace pentru a contrasta această tendință este a ascunde și binele care se face. A privilegia acele gesturi ascunse care nu vor fi stricate de nici o privire pământească și vor păstra tot parfumul lor pentru Dumnezeu. „Lui Dumnezeu, spune Sfântul Ioan al Crucii, îi place mai mult o acțiune, oricât ar fi de mică, făcută în ascuns și fără dorința de a fi cunoscută, decât mii de alte acțiuni făcute cu dorința ca să fie văzute de oameni”.

Un alt remediu la ipocrizie este cultivarea virtuții opuse, simplitatea. Ea „are modelul cel mai sublim care se poate gândi: însuși Dumnezeu. Sfântul Augustin a scris: ‘Dumnezeu este întreit, dar nu este triplu’. El este simplitatea înseși. Treimea nu distruge simplitatea lui Dumnezeu, pentru că simplitatea se referă la natură și natura lui Dumnezeu este una și simplă… Cucerirea simplității este una dintre cele mai grele și mai frumoase sarcini ale drumului spiritual. Simplitatea este proprie a celui care a fost purificat de o adevărată pocăință, pentru că este rod al unei totale dezlipiri de noi înșine și al unei iubiri dezinteresate față de Cristos. Se ajunge la ea puțin câte puțin, fără a ne descuraja datorită căderilor, ci cu determinarea fermă de a-l căuta pe Dumnezeu pentru El însuși și nu pentru noi înșine.”