Papa emerit Benedict al XVI-lea: Trebuie să vorbim despre Dumnezeu

15.04.2019, Vatican (Catholica) - Papa emerit Benedict al XVI-lea a publicat săptămâna trecută un amplu și impresionant eseu intitulat „Biserica și scandalul abuzurilor sexuale”. După scurta prezentare oferită în această știre, ne oprim la ultima dintre cele trei părți ale textului, în care Pontiful de origine germană caută să pună degetul pe rană și să indice spre ce trebuie făcut. Împotriva dorinței unora de a „crea o altă Biserică”, Pontiful de origine germană trimite la rădăcina problemei: trăim într-o societate fără Dumnezeu.

Tocmai de aceea, fostul Suveran Pontif dedică un spațiu amplu în eseu lui Dumnezeu: cine este El și care este planul Său cu omul? Trebuie să vorbim despre Dumnezeu societății secularizate de astăzi, și mai mult decât atât, trebuie „să trăim cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu”; El trebuie să fie „centrul gândurilor, cuvintelor și acțiunilor noastre”. „Adevăratul contraatac împotriva răului”, susține el, este „a intra și noi în iubirea Sa”. Redăm integral cuvintele sale din prima secțiune a celei de-a trei părți a eseului amintit:

Ce este de făcut? Poate ar trebui să creăm o altă Biserică pentru ca lucrurile să meargă bine? Ei bine, acest experiment a fost realizat deja și a eșuat deja. Doar ascultarea și iubirea pentru Domnul nostru Isus Cristos ne pot arăta calea. Să încercăm așadar mai întâi să înțelegem din nou și din lăuntrul nostru ce dorește Domnul și ce a dorit cu noi.

În primul rând, aș sugera următoarele: dacă dorim cu adevărat să rezumăm foarte pe scurt conținutul credinței așa cum este prezentat în Biblie, poate ar trebui să facem aceasta spunând că Domnul a început o poveste de iubire cu noi și dorește să includă întreaga creație în ea. Contraatacul împotriva răului care ne amenință pe noi și întreaga lume poate consta în cele din urmă doar în a intra și noi în iubirea Sa. Acesta este adevăratul contraatac împotriva răului. Puterea răului vine din refuzul nostru de a-l iubi pe Dumnezeu. Cel care se încredințează iubirii lui Dumnezeu este răscumpărat. Faptul de a nu fi răscumpărați este o consecință a incapacității noastre de a-l iubi pe Dumnezeu. A învăța să îl iubim pe Dumnezeu este așadar calea spre răscumpărarea omului.

Să încercăm acum să dezvăluim puțin mai mult acest conținut esențial al revelației lui Dumnezeu. Am putea atunci spune că primul dar fundamental pe care ni-l oferă credința este certitudinea că Dumnezeu există.

O lume fără Dumnezeu poate fi doar o lume fără sens. Căci de unde vine atunci tot ceea ce există? În orice caz, nu are un scop spiritual. Există pur și simplu cumva acolo și nu are nici un scop și nici vreun sens. Prin urmare nu există standarde de bine sau rău. Prin urmare doar ceea ce este mai puternic decât altceva se poate afirma. Puterea este atunci singurul principiu. Adevărul nu contează; de fapt nu există. Doar dacă lucrurile au o motivație spirituală, sunt intenționate și plănuite – doar dacă există un Dumnezeu Creator care este bun și dorește binele – viața omului poate să aibă și ea sens.

Faptul de a exista un Dumnezeu ca și Creator și ca măsură a tuturor lucrurilor este în primul rând o nevoie primordială. Dar un Dumnezeu care nu s-ar manifesta în nici un fel, care nu s-ar face cunoscut, ar rămâne o presupunere și nu ar putea astfel să determine tiparul vieții noastre. Pentru ca Dumnezeu să fie cu adevărat Dumnezeu în această creație plănuită, trebuie ca El să se exprime în vreun fel. El a făcut aceasta în atât de multe moduri, dar în mod decisiv în chemarea care i-a fost adresată lui Abraham și care a dat poporului aflat în căutarea lui Dumnezeu orientarea care duce dincolo de orice așteptare: Dumnezeu Însuși devine creatură, vorbește ca om cu noi, ființele umane.

În acest fel, enunțul „Dumnezeu există” se transformă în cele din urmă într-un mesaj de adevărată bucurie, tocmai pentru că El este mai mult decât inteligență, pentru că El creează – și este – iubire. A-i face pe oameni mai mult conștienți de acest lucru este prima și fundamentala sarcină încredințată nouă de Domnul.

O societate fără Dumnezeu – o societate care nu îl cunoaște și care îl tratează ca fiind inexistent – este o societate care își pierde măsura. În zilele noastre a fost inventată expresia privind moartea lui Dumnezeu. Când Dumnezeu moare într-o societate, ea devine liberă, suntem asigurați. În realitate, moartea lui Dumnezeu într-o societate înseamnă și moartea libertății, pentru că ceea ce moare este scopul care oferă o orientare. Și pentru că dispare busola care să ne arate direcția bună, învățându-ne să facem diferența dintre bine și rău. Societatea apuseană este o societate în care Dumnezeu este absent în spațiul public și nu mai are nimic să îi ofere. Și de aceea este o societate în care măsura umanității se pierde tot mai mult. În anumite instanțe devine deodată clar că ceea ce este rău și distruge omul a devenit ceva de la sine înțeles.

Acesta este cazul pedofiliei. S-a speculat doar de puțin timp că ar fi legală, dar s-a răspândit tot mai mult. Și acum înțelegem șocați că li se întâmplă copiilor și tinerilor noștri lucruri care amenință să îi distrugă. Faptul că aceasta se poate răspândi și în Biserică și în rândul preoților trebuie să ne tulbure și mai mult.

De ce a atins pedofilia proporții atât de mari? În cele din urmă, motivația este absența lui Dumnezeu. Și noi, creștinii și preoții preferăm să nu vorbim despre Dumnezeu, din cauză că acest discurs nu pare să fie util. După tulburarea provocată de al doilea război mondial, noi, în Germania, în continuare ne-am pus în mod expres Constituția sub responsabilitatea în fața lui Dumnezeu ca principiu călăuzitor. O jumătate de secol mai târziu, nu se mai putea include responsabilitatea în fața lui Dumnezeu ca principiu călăuzitor în Constituția europeană. Dumnezeu este privit ca fiind interesul particular al unui grup mic și nu mai poate fi principiul călăuzitor pentru comunitate ca întreg. Această decizie reflectă situația din Apus, unde Dumnezeu a devenit problema privată a unei minorități.

O sarcină esențială, care trebuie să rezulte din tulburările morale ale timpului nostru, este ca noi înșine să începem din nou să trăim cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Mai presus de toate, trebuie noi înșine să învățăm din nou să îl recunoaștem pe Dumnezeu ca fundamentul vieții noastre, în loc să îl lăsăm la o parte ca o sintagmă oarecum ineficientă. Nu voi uita niciodată avertismentul pe care marele teolog Hans Urs von Balthasar mi l-a scris odată pe o carte poștală: „Să nu îl presupui pe Dumnezeul trinitar Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, ci să îl prezinți!”

Într-adevăr, în teologie Dumnezeu este adesea luat drept ceva de la sine înțeles, dar în mod concret nu vorbim despre El. Tema lui Dumnezeu pare atât de supranaturală, de îndepărtată de lucrurile care ne privesc! Și totuși, totul se schimbă dacă nu îl presupunem ci îl prezentăm pe Dumnezeu. Nelăsându-l oarecum în fundal, ci recunoscându-l ca centrul gândurilor, cuvintelor și acțiunilor noastre.