Leonardo da Vinci, investigatorul fin al umanului (I)
26.04.2019, Roma (Catholica) - Anul acesta se împlinesc 500 de ani de la moartea lui Leonardo da Vinci, petrecută la Amboise, în Franța, la 2 mai 1519. Vatican Insider investighează picturile sale cu subiect religios într-un dialog cu Mons. Timothy Verdon, profesor de istorie a artei la Universitatea Stanford și director al Muzeului Operei din Domul din Florența. Vă oferim astăzi prima parte a interviului, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro.
– Leonardo, care a creat una dintre cele mai mari icoane ale artei sacre, Cina cea de Taină, făcută în sala de mese a mănăstirii milaneze Santa Maria delle Grazie, în ultimul deceniu din secolul al XV-lea, era un om al credinței?
– Această operă minunată ne-ar face să gândim că ar fi așa. În realitate nimic în viața sa nu confirmă această supoziție: dimpotrivă, multe aspecte din biografia sa sugerează că era un artist dedicat cu pasiune artei dar mult mai puțin aspectului religios al subiectelor pictate, spre deosebire de un artist sfânt precum Beato Angelico sau a unui artist păcătos dar profund credincios precum Michelangelo. Ne-am putea întreba cum a reușit să creeze Cina cea de Taină precum și alte picturi care cu mare elocvență vorbesc tuturor celor care cred în Cristos. Ei bine, și ajung la punctul central al reflecției mele: Leonardo (care desigur nu era ateu, ca de exemplu Perugino, autor al unor tablouri cu Preasfânta Fecioară Maria foarte evlavioase) era un om mai puțin interesat de dimensiunea delicat religioasă.
Era fascinat în schimb de psihologia umană, de legătura profundă dintre gesturile și gândurile noastre, sentimentele noastre, acelea pe care el le numea mișcările minții: această legătură era, pentru Leonardo, cheia sigură pentru a deschide sensul subiectelor religioase. Când trebuia să abordeze o temă religioasă se îndrepta fără ezitare spre dimensiunea umană. În Cina cea de Taină armonia, perfecțiunea anatomică a trupurilor organizate în jurul mesei, dar mai ales investigația psihologică a personajelor, a gesturilor ca exprimare a reacțiilor psihologice absolut credibile creează o operă care le vorbește celor care cred și exprimă un conținut central al credinței: creștinismul este credință într-un Dumnezeu care s-a făcut om, un Dumnezeu care a voit să împărtășească umanul cu bucuriile sale și durerile sale, inclusiv moartea.
– Așadar, să analizăm Cina cea de Taină în această cheie.
– În această operă, Leonardo, ca om din secolul al XV-lea și asemenea altor autori florentini, analizează reacțiile discipolilor. Însă în timp ce ceilalți artiști au încercat să interpreteze fiecare apostol ca o monadă, o mică lume de sine stătătoare, Leonardo înțelege că acei doisprezece oameni care au trăit împreună, uniți în credința în Isus, nu ar fi reacționat individual la cuvintele rostite de Învățător în timpul Cinei celei de Taină ci, asemenea tuturor ființelor umane, ar fi interacționat imediat între ei, s-ar fi întrebat unii pe alții ce intenționa să spună Domnul vorbind despre trădare. Deci Leonardo ne arată nu douăsprezece monade, așa cum se văd în Cenacole de autori precum Andrea del Castagno sau Domenico Ghirlandaio, ci patru grupuri de trei oameni, două la dreapta două la stânga figurii izolate și centrale a lui Cristos.
Cei trei apostoli din fiecare grup interacționează între ei și gesturile și pozițiile unesc cele două grupuri de la dreapta și de la stânga. Ne este prezentată o realitate articulată care oglindește realitatea Bisericii, în care, desigur, fiecare are o reacție personală dar – pentru că experiența urmării este împărtășită cu alții – se vorbește, se interacționează, se caută lumină în interpretarea pe care o oferă fratele vecin. Leonardo înțelege toate acestea pe baza analizei naturii umane făcute de el: se poate spune că printr-o întâmplare fericită, ba chiar providențială, acest mare investigator al umanului este în măsură să relateze dramatismul acelui moment într-un mod pe care alți artiști, probabil convențional mai credincioși, nu ar fi putut să o facă niciodată.
Cristos este figura centrală a operei spre care converg gesturile discipolilor și liniile perspectivei sălii. Inspirându-se din vechea tradiție religioasă a artei florentine, Leonardo împrumută marea figură medievală a lui Cristos așezat cu brațele deschise în formă de cruce, prezent în Baptisteriul din Florența… opera cea mai mare din punct de vedere material (înaltă de opt metri) existentă în oraș în acea epocă, și îl transformă în omul solitar în centrul mesei care își deschide brațele acceptând pătimirea care îl așteaptă. Cu mâna dreaptă se mișcă spre un pahar de vin în timp ce cu stânga indică o pâine pe masă. Se înțelege că Leonardo ilustrează momentul în care Cristos instituie Euharistia. Primirea pătimirii se transformă în fața ochilor noștri în darul vieții sale oferită în pâine și în vin pe care El îl dă liber. Leonardo nu răspundea la acest dar cu credința, dar îl cunoștea foarte bine pentru că făcea parte din acel secol, din acea societate și a fost educat să înțeleagă sensul acestui mister.
Cristos, al cărui cap inclinat este străbătut de o tristețe subtilă, se arată ca om conștient că merge în întâmpinarea morții pe care o acceptă liber, „știind că Tatăl a dat toate în mâinile Lui și că a venit de la Dumnezeu și se întorcea la Dumnezeu” (Ioan 13,3). „Știind”, „acceptând”, dar suferind omenește, dând frâu liber emotivității, cum va spune un contemporan al lui Leonardo, Pico della Mirandola. Cristos al lui Leonardo se află exact în fața unui alt Cristos: în sala de mese de la Santa Maria delle Grazie sunt, de fapt, două fresce mari: una este Cenacolul vincian, cealaltă este o mare Răstignire făcută de un artist milanez, Donato Montorfano, în aceeași ani în care era la muncă Leonardo.
Cele două opere fac parte deci dintr-un unic program: prima, Cenacolul, relatează Joia Sfântă, Răstignirea relatează Vinerea Sfântă. Leonardo leagă deci brațele care deja se deschid joi seara, când – acceptând pătimirea – Cristos le-a explicat sensul prin semnele pâinii și vinului, cu misterul fidelității îndeplinit în după-amiaza următoare, vineri, când Cristos a deschis brațele Sale pe cruce. Pătimirea pentru umanul lui Leonardo, dorința sa inspirată de a percepe sensul uman al gesturilor lui Cristos, îl face să îi pătrundă figura în mod incomparabil: dacă Dumnezeu s-a făcut om, atunci Isus acționa ca om adevărat, nu numai ca Dumnezeu. Leonardo ne pune în contact cu Dumnezeul care a dorit să împărtășească natura noastră. În acest sens, artistul a oferit o contribuție extraordinară modului în care creștinii din Occident de atunci au trăit raportul cu Mântuitorul.
