Pr. Benoni Ambăruș, director Caritas Roma: Sărăcia marchează dur și zgârie în adânc
12.05.2019, Roma (Catholica) - În seara zilei de joi, 9 mai 2019, în Bazilica San Giovanni in Laterano, a avut loc întâlnirea Papei Francisc cu reprezentanții parohiilor și ai diferitelor realități eclesiale din Dieceza de Roma, în urma unui bilanț pe care aceasta l-a făcut, al drumului parcurs până acum dintr-un itinerariu pastoral din care anul următor se va desfășura a treia fază, dedicată „ascultării orașului”. Cardinalul De Donatis, Vicarul general al Diecezei de Roma, a deschis întâlnirea, dând apoi cuvântul unui paroh din Roma. Don Mario i-a relatat Papei ceea ce a trăit Dieceza în acești ani. Cadrul prezentat de el a arătat creșterea numărului de persoane îndepărtate de Biserică, scăderea vocațiilor, a Botezurilor și a Căsătoriilor, frecventarea slabă a Liturghiei duminicale.
Există însă și o altă față a monedei, la Roma sunt atâtea lucruri frumoase. Problema fundamentală este, a spus don Mario, noua evanghelizare a Romei care, inimă a Bisericii și centru al creștinismului, a devenit „pământ de misiune”. Dieceza de Roma trebuie așadar să devină misionară. „Ajutați-ne să mergem înainte!”, a fost cererea din încheiere adresată de don Mario Papei. O tânără, responsabilă pentru o casă de tip familial pentru copii defavorizați, o familie romană și pr. Benoni Ambăruș, director al Organizației Caritas diecezane, i-au prezentat Papei mărturia lor. Între altele, au reieșit din cuvintele lor dificultățile atâtor tineri are recurg la droguri și alcool, ale atâtor cupluri care ar dori să aibă mai mult timp pentru a cultiva relația dintre ei, ale săracilor și marginalizaților întâlniți zilnic de cei care lucrează la Caritas.
„Sunt aici pentru a încerca să povestesc și să dau mărturie pe scurt despre experiența care mă marchează pe mine și pe mulți din lucrătorii și voluntarii de la Caritas-ul diecezan și din parohiile Diecezei”, și-a început pr. Benoni mărturia. „Zilnic întâlnim situații și drame așa de complexe și dureroase încât neputința ar putea să cuprindă inima noastră. Suntem copleșiți de cereri și marcați în inimă de durere pentru că nu reușim să facem față tuturor cererilor. Mulțimea este numeroasă și variată. Ne aflăm uneori în situația discipolilor care îi spun Domnului: pâine de 200 de dinari n-ar ajunge pentru ca să ia fiecare câte puțin!”
De fiecare dată când se întâmplă aceasta, însă, „reînnoim ascultarea noastră față de Domnul, care după ce a întrebat: Câte pâini aveți?, poruncește: Spuneți-le să se așeze! Iată, acel ‘spuneți-le să se așeze’ pentru noi este primul pas al slujirii. Restul după aceea decurge în mod mai simplu. Uneori ne lipsește curajul să le spunem să se așeze, ne lipsește locul pentru a-i face să se așeze!… Noi, ca toate realitățile ecleziale care se dedică ultimilor, încercăm să facem aceasta în fiecare zi! Nu pentru că am găsit pâinea pentru toți, dimpotrivă; ci pentru că ne este foame să împărtășim cu ei pâinea materială și umană. Poate că reușim să dăruim ceva, dar ne este foame mereu să primim de la ei.”
Părintele a pus în continuare întrebarea: „Ce ne pot da oare aceste categorii de persoane?” „O spun cu putere: ei ne învață valoarea vieții, pământești și veșnice. Ne învață ce înseamnă rezistență de viață, demnitate și capacitate de a trăi cu ceea ce avem… De câte ori o întâlnire, o istorie ascultată, o dramă care ne este încredințată ne umple inima! Ne trezește la viață! De câte ori ne întoarcem în casele noastre, cu inima umflată de durere datorită durerii lor, și în același timp umflată de o mai mare hotărâre și forță de a nu ne resemna, de a continua să facem partea noastră pentru zidirea Împărăției și slujirea celor din urmă! De câte ori ne întoarcem la picioarele Domnului ducând durerea adunată și în același timp binecuvântându-l pentru onoarea pe care ne-a dat-o să trăim, să iubim, să slujim!”
Pr. Benoni a relatat o întâmplare trăită de el personal, la care Pontiful a făcut mai apoi referire în discursul său. În urmă cu câtva timp, părintele a văzut un tânăr de circa 20 de ani care căuta în gunoaie. „La un moment dat a întins mâna și a scos o bucată de pâine…! A curățat-o și a dus-o la gură ca și cum era o îmbucătură excelentă, fără a găsi rezistență”. În acel moment, a mărturisit părintele, s-a dezlănțuit înlăuntrul său „rușine, pentru că o societate ca a noastră încă permite aceste lucruri; rușine, pentru că nimeni nu mai simte rușine. Indignare, furie. L-am privit câteva clipe în ochi: avea o privire senină!”
„Emoțiile mele s-au amestecat ulterior, transformându-se în curiozitate, stimă, dorință de a-l cunoaște. Și în schimb nu am avut curajul să îl întreb nimic. Puțin după aceea, tânărul s-a întors și a plecat. Nu am avut forța de a fugi după el și de a-i spune: oprește-te, te rog, stai cu mine, povestește-mi despre tine, cine ești, de unde vii, care este secretul inimii tale, cum este viața, cum se poate trăi adunând pâine din tomberon și să nu-ți împietrești inima? Învață-mă, te rog, viața! Iată, Sanctitate, în fiecare zi ne confruntăm cu realități asemănătoare. În fiecare zi Domnul ni se face prezent prin asemenea nestemate.”
„Departe de mine să vreau să dau importanță excesivă săracilor. Sărăcia nu este o plimbare sau o distracție; este o realitate care marchează dur și zgârie în adânc. Dar cred că nici nu este o vină care trebuie să se transmită din tată în fiu. Și chiar dacă în jurul nostru există glasuri care ar dori să facă spațiu numai unei lecturi negative cu privire la săraci, glasuri care iau în râs sau chiar ne acuză pentru că ne dedicăm celor din urmă, aș vrea să spun cu putere: a-i sluji pe săraci pentru noi este mereu ocazie de a primi o Veste Bună în mod proaspăt și autentic! Și apoi când împreună cu ei ne așezăm în jurul ospățului Euharistiei, bucuria noastră este deplină.”
