Pr. dr. David Diósi: Biserica în epoca postmodernă
04.07.2019, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a apărut recent cartea Biserica în epoca postmodernă, scrisă de pr. dr. David Diósi și tradusă în limba română de Mihai Kovács. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, în formatul 14×20, are 126 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 15 lei. Redăm din prezentarea semnată de autor pentru cartea sa.
Foarte mulți au scris în ultimii ani despre Biserică: atât lucruri pozitive, cât și negative. Evident, și lucruri greu de digerat. Și pentru că nu vreau să ridic aparatul critic la rang de text principal, voi omite și enumerarea celor mai importante texte din literatura de specialitate. Într-adevăr, mulți au scris despre Biserică. Pare un subiect epuizat. Cu greu se pot spune multe noutăți despre acest subiect, probabil nici eu nu voi aduce o schimbare radicală de perspectivă în „universul” teologiei. Apoi, avem termenul „postmodern”. Este un termen la modă – recunosc -, însă nici el nu-și prea găsește locul. Este greu să ne definim epoca, să o etichetăm cu ajutorul unor concepte. Eu consider – cel puțin deocamdată – că „postmodern” este conceptul cel mai nimerit. Nu pentru că ar fi un termen atât de deosebit și care ar spune prea multe, ci mai degrabă pentru că între timp a devenit atât de abstract, încât desemnează toate caracteristicile epocii. Evident, sunt conștient de faptul că ceea ce la prima vedere constituie punctul forte al acestui concept este în același timp și punctul său slab, deoarece, dacă desemnează orice, de ce se mai delimitează? Ei bine, și această întrebare este deja epuizată.
Se știe despre subiectele epuizate că nu prea mai pot fi dezvoltate. Nici dacă sunt două. Dacă un teolog se așază la masa de lucru pentru a formula câteva idei despre Biserica de azi, el face acest efort deoarece consideră în adâncul sufletului său că are ceva de spus. Ceva ce numai el poate spune. Nicio scriere nu se poate naște doar de dragul de a scrie, niciun articol, nici un studiu, nicio carte – nici măcar o cărțulie nu poate fi scrisă doar pentru a mai adăuga un rând la rubrica „Publicații” din CV. Autorul vrea să împărtășească ceva cititorului, sperând că cititorul îi va fi recunoscător pentru rândurile sale. Nu trebuie să fiți de acord cu fiecare idee. Nu acesta este scopul! Cel puțin eu nu mi-am propus asta. Emisfera este plină de yesmani. Vreau „doar” să vă pun pe gânduri, „numai” să atrag atenția asupra unor fenomene contemporane. Atât! Evident, adverbele „doar” și „numai” nu sunt un semn al modestiei, cu atât mai puțin al falsei modestii! Afirm cu mândrie: atât am putut!
Atât am putut aduna din mijlocul grădinii mele cu flori și legume, în care cred că am descoperit caracterul multicolor, bogăția și vitalitatea, în multe cazuri doar potențială, a Bisericii mele. O grădină te învață multe lucruri. Mai ales să te minunezi. Recunosc, nu știu denumirile tuturor florilor, deși eu le-am plantat pe toate. Le încurc mereu. Nici cu legumele nu mă descurc mai bine. Nu cunosc nici măcar toate plantele din grădina mea. Totuși, mă minunez de frumusețea fiecăreia. Mă aflu în aceeași situație și când privesc Biserica. Nu cunosc toate vlăstarele nobile sau sălbatice din ea. De multe ori nu sunt în stare nici să le deosebesc în mod obiectiv, dar cred că nu sunt singurul în această situație. Pentru că se pot spune multe, iar hârtia suportă multe, dar pentru a face afirmații responsabile referitoare la natura lucrurilor nu e nevoie doar de curaj, ci și de clarviziune. Din acest motiv folosesc adverbul „doar”.
Doar atât poate da un om ca mine, pasionat de scris. Nici nu am un birou ca lumea aici, unde îmi place să îmi aștern gândurile pe hârtie. Aș putea avea, dar mă tem de el. Mă tem că mă va face un birocrat. Mă mulțumesc cu masa împletită din nuiele, care a fost cândva pe terasa casei mele părintești. La această masă mă simt acasă. Pe când eram bebeluș, nu puteam încă să mă urc pe scaun atunci când părinții mei au cumpărat-o, iar când mama mă urca pe el, brațul ei mă asigura să nu cad. Așadar, masa care mi-a devenit birou îmi amintește copilăria. Evident, în acea perioadă și Biserica mea avea alte probleme. Pentru că și atunci existau probleme, unele chiar foarte complicate și complexe. Despre acelea să scrie istoricii! Și, dintre aceștia, doar cei care sunt capabili să o facă în mod onest. Eu voi medita mai degrabă asupra prezentului.
Imagini
