Moartea Cardinalului Roger Etchegaray: O viață dedicată pentru pace și dialog

06.09.2019, Vatican (Catholica) - Cardinalul francez Roger Etchegaray a murit în seara zilei de miercuri, 4 septembrie 2019, în casa de odihnă de la Camboles-Bains, în Dieceza de Bayonne, la câțiva kilometri de localitatea natală Esplette, unde s-a retras în ianuarie 2017. Printre membrii colegiului Cardinalilor – în care avea funcția de vice-decan emerit – era Cardinalul cel mai vechi creat, primind purpura de la Papa Ioan Paul al II-lea exact în urmă cu patruzeci de ani. Era și președinte emerit al Consiliilor Pontificale al Dreptății și Păcii și „Cor Unum”. Peste trei săptămâni ar fi împlinit 97 de ani. S-a născut la 25 septembrie 1922 și a devenit preot la 13 iulie 1947. Numit Episcop auxiliar de Paris, a primit hirotonirea episcopală la 27 mai 1969. Apoi, la 22 decembrie 1970, a fost promovat Arhiepiscop de Marseille, renunțând după aceea la conducerea pastorală la 8 aprilie 1984. De la 25 noiembrie 1975 la 23 aprilie 1982 a fost și prelat la Mission de France.

Papa Wojtyła l-a creat Cardinal în consistoriul din 30 iunie 1979. La 8 aprilie 1984 a fost numit președinte al Consiliului Pontifical pentru Dreptate și Pace, funcție menținută până la 24 iunie 1998, și al Consiliului Pontifical „Cor Unum”, până la 2 decembrie 1995. În afară de aceasta, la 15 noiembrie 1994 a devenit președinte al Comitetului Central al Marelui Jubileu al Anului 2000 și a condus pregătirea și desfășurarea Anului Sfânt, prezidând celebrarea pentru închiderea Porții Sfinte de la Bazilica San Paolo fuori le mura. La 30 aprilie 2005, Papa Benedict al XVI-lea a confirmat alegerea sa ca vice-decan al Colegiului Cardinalilor. În ianuarie 2017 s-a întors în Franța și la 10 iunie același an, Papa Francisc a acceptat cererea sa de a fi dispensat de funcție. Înmormântarea va fi celebrată luni 9 septembrie, în Catedrala Sfânta Maria din Bayonne.

„Eu merg înainte ca un măgar care îl poartă pe spinare pe Cristos, având certitudinea că întotdeauna El este cel care conduce” – lui Roger Etchegaray îi plăcea să vorbească despre el amintind tocmai de această imagine deosebită. Era oarecum motoul său – îl scrisese și la soneria de la ușa casei – dat fiind că a ales să nu asume un moto în momentul hirotonirii episcopale, pentru a remarca faptul că „Biserica este slujitoare și săracă”. Om al „misiunilor imposibile”, capabil să stabilească dialoguri cu toți „pentru a construi punți de pace”, Cardinalul Etchegaray a fost unul dintre punctele de referință în viața Bisericii deja în Franța, înainte de a fi chemat de Papa Ioan Paul al II-lea la Roma în 1984 pentru a colabora direct cu el.

În toți acești ani, a desfășurat o slujire neobosită în favoarea păcii, a drepturilor umane și a nevoilor celor mai săraci, ducând personal în atâtea regiuni ale lumii, mai ales în așa-numitele „puncte calde”, mesajul și caritatea Papei și stând aproape de populațiile sfâșiate de violențe și de cele mai extreme condiții de sărăcie. Au fost foarte numeroase rolurile la care a fost chemat. Între acestea, în februarie 2003, misiunea la Bagdad pentru a găsi cu Saddam Hussein o licărire de pace în măsură să evite războiul din Golf, precum și pentru a duce încurajare populației. Dar deja cu un an înainte – era 1 mai 2002 – a mers la Ierusalim pentru a discuta despre posibilități de pace în Orientul Mijlociu. Și în 1994 a fost rândul Rwandei, în plin conflict între hutu și tutsi: „Tragedia care m-a lovit cel mai mult”, a destăinuit el.

Rwanda a fost una dintre multele țări africane în care a încercat să ducă un cuvânt de speranță și de pace, de respect față de dreptate în numele Pontifului, făcându-se în mai multe ocazii purtător al mesajelor papale. Același lucru l-a făcut și în Rusia – a fost unul din protagoniștii dialogului ecumenic cu Biserica Ortodoxă și l-a reprezentat pe Papa la funeraliile Patriarhului de Moscova, Alexei al II-lea, cu care a menținut mereu raporturi foarte bune, precum și cu anglicanii și protestanții – și în Cuba, unde a fost pionier în a găsi noi perspective, primind în dar o iesle de Crăciun de la Fidel Castro. Tot așa în Vietnam, sub bombele din Sarajevo, în Liban, în Haiti dar și în China, unde a mers de patru ori. „Nu a fost niciodată un faliment, chiar și atunci când războaiele nu s-au oprit, pentru că în viață mereu merită să încerci, mai ales dacă este la mijloc pacea”, erau cuvintele sale. În toate aceste ocazii a avut ocazia de a se apropia de mari lideri și de persoanele cele mai umile, instaurând cu fiecare „un raport patern de încredere și în adevăr”, așa cum ținea el să remarce.

Cardinalul Etchegaray a devenit astfel în mod universal cunoscut prin trăsătura sa simplă și zâmbitoare, căldura sa umană, paternitatea sa înnăscută, precum și prin experiența sa umană vastă. Capacitatea sa de dialog era întemeiată nu numai pe credință și pe fidelitatea față de Papa, ci și pe o cultură profundă și un profil uman de simpatie cu o puternică nuanță de umor. Cardinalul Etchegaray nu uita niciodată originile sale din inima Țărilor Basce. Tatăl său, Jean-Baptiste, a fost mecanic agricol. Mama sa se numea Aurélie Dafau. A fost botezat la câteva zile după naștere cu numele de Roger Marie Elie. Avea un frate Jean, membru al Societății Mission de France, și o soră, Maite, ambii mai mici decât el.

După studiile în seminarul mare din Ustariz, între 1934 și 1943, a continuat pregătirea sa spirituală și științifică la seminarul mare din Bayonne și apoi la Universitatea Pontificală Gregoriana, locuind în Seminarul Pontifical Francez din Roma și obținând licența în teologia sacră și doctoratul în drept canonic cu o teză despre Botezul copiilor din părinți catolici nepracticanți. Preot din 1947, hirotonit de Episcopul Jean Saint Pierre, a început slujirea pastorală în Dieceza sa ca secretar personal al Episcopului Léon Albert Terrier, responsabil al Acțiunii Catolice și Vicar general. Apoi, în 1961, a devenit director adjunct al Secretariatului episcopatului francez, angajându-se și în crearea unui Secretariat pentru pastorație.

Din 1966 până în 1970 a fost secretar general al episcopatului francez. A luat parte ca observator și la lucrările Conciliului Vatican II. „Nu sunt dintre cei care ‘au făcut Conciliul’ – admitea el zâmbind – dar am avut harul de a-l trăi intens din interior, în umbra Episcopilor”. Conciliul, adăuga el, „este aventura din care nu am ieșit niciodată”. Din martie 1969, a fost Episcop auxiliar de Paris. L-a hirotonit, în Catedrala Notre-Dame, Cardinalul Arhiepiscop François Marty, co-consacratori fiind Mons. Paul Gouyon, Arhiepiscop de Rennes, și Mons. Wladyslaw Rubin, secretar general al Sinodului Episcopilor, ambii deveniți după aceea Cardinali.

În octombrie 1969, era unul dintre cei 146 de participanți la prima Adunare generală extraordinară a Sinodului Episcopilor, dedicată problemei „cooperării dintre Sfântul Scaun și Conferințele Episcopale”. De atunci a luat parte practic la toate adunările sinodale. La 22 decembrie 1970 a devenit Arhiepiscop de Marseille. A ales să nu obțină nicio stemă heraldică și nici să adopte un moto episcopal. În această privință a declarat: „Adesea m-au întrebat care erau stema mea episcopală și motoul meu de Episcop: cu prețul de a uimi, nu am dorit niciodată steme, desigur nu pentru a mă remarca sau pentru a da vreo lecție celorlalți Episcopi, ci datorită simplei preocupări de a nu aduce nicio urmă nobilă într-o Biserică ce trebuie să fie ‘slujitoare și săracă'”.

Foarte implicat în problemele Franței și ale Bisericii franceze, a prezentat gândirea sa și cercetările sale în multe locuri diferite. În publicația Diecezei sale, „Eglise de Marseille”, nu a ezitat să insiste și să atragă atenția asupra problemelor ecleziale și sociale mai fierbinți. „Omul fără loc de muncă este rănit”, a scris el, de exemplu, în 1978, vorbind despre apărarea drepturilor umane ca exigență a conștiinței și amintind de problema gravă a șomajului. În afară de aceasta, la Marseille a demarat un dialog deschis și rodnic cu comunitatea musulmană. În esență, și-a bazat toată acțiunea pastorală, pentru a folosi chiar cuvintele sale, pe „fidelitatea față de depozitul credinței” și pe „prezența inventivă în contact cu o lume neliniștită cu privire la viitorul său”.

În 1975 i-a urmat Cardinalului Marty la președinția Conferinței Episcopale Franceze, și a fost reconfirmat în 1978 până în 1981. În afară de aceasta, de la 25 noiembrie 1975 până la 23 aprilie 1982, a fost și prelat al Mission de France. Practic a dat un stil nou Conferinței Episcopale, indicând cu claritate noile ținte ale evanghelizării și promovării umane. „O Biserică – a avertizat el vorbind Episcopilor francezi – care nu ar avea nimic de spus dincolo de ceea ce omul poate să învețe de la sine, nu ar mai avea nimic de spus omului însuși”. În 1986, la Lourdes, adresându-se tot prelaților francezi, a recomandat ca nimeni să nu fie marginalizat vreodată în Biserică, „nici cel care intră cu greu în ideea reînnoirii conciliare, nici cel care caută noi spații pentru misiunea eclezială”.

Foarte repede misiunea sa a asumat un caracter internațional, depășind granițele franceze. Din 1965, an al încheierii Conciliului Vatican II, a fost secretar al Comitetului de legătură al Conferințelor Episcopale din Europa și după aceea, din 1971 până în 1979, timp de două mandate, primul președinte al noului Consiliu al Conferințelor Episcopale Europene (CCEE). În acea perioadă a fost și creatorul și animatorul Simpozioanelor de la Noordwikeroot și de la Coira, precum și unul din principalii artizani ai reuniunii ecumenice europene de la Chantilly.

La 8 aprilie 1984 a fost chemat la Roma de Papa Ioan Paul al II-lea pentru a prezida Consiliile Pontificale pentru Dreptate și Pace și „Cor Unum”. A fost printre organizatorii primei întâlniri interreligioase de la Assisi, la 27 octombrie 1986, și de atunci a susținut mereu continuarea acelei inițiative. Apoi, la 15 noiembrie 1994, Papa Ioan Paul al II-lea l-a ales să conducă și pregătirea spirituală și organizatoare a Anului Sfânt 2000, numindu-l președinte al Comitetului Central al Marelui Jubileu. În 1997 a predicat exercițiile spirituale de Postul Mare Papei și Curiei, propunând o meditație despre „Isus, Dumnezeu adevărat și om adevărat”, după firul roșu al unei fraze a filozofului Blaise Pascal: „Fără Isus Cristos, nu știm nici cine este Dumnezeu nici cine suntem noi”.

În Curia Romană, Cardinalul Etchegaray a desfășurat numeroase funcții și a făcut parte și din Consiliul Cardinalilor pentru studierea problemelor organizatorice și economice ale Sfântului Scaun. Printre multele distincții pentru angajarea sa în favoarea păcii, în 2014 a primit Marea Cruce Légion d’honneur; în 2004, UNESCO i-a conferit premiul Felix Houphouet-Bougny. În 1998 a primit și titlul doctor honoris causa în teologie și drept canonic de la Universitatea din Louvain, cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări a Declarației Drepturilor Omului. În afară de aceasta, în 1994 a fost ales membru liber al Academiei de Științe Morale și Politice de la Institut de France.

Adoptat în cartierul Trastevere – locuința sa romană din 1984 a fost mereu în palatul Sfântul Calixt, în inima vechiului cartier – nu a încetat niciodată să se plimbe pe străduțe pentru a-i întâlni pe „vecinii săi”. A complicat acest apostolat al său deosebit pe străzile Romei fractura gravă a femurului, din noaptea de Crăciun din 2009: Cardinalul a încercat să împiedice tentativa de agresiune față de Papa Benedict al XVI-lea, care străbătea nava centrală a Bazilicii San Pietro în timp ce mergea să celebreze Liturghia. Papa Ratzinger a dorit să meargă după aceea personal să îl viziteze la Policlinica Gemelli, pentru a-i exprima Cardinalului toată apropierea și afecțiunea sa.

La 25 octombrie 2015, la sfârșitul celebrării Liturghiei de încheiere a Sinodului Episcopilor, în timp ce Papa Francisc îi saluta pe Cardinalii prezenți, și-a pierdut echilibrul și a căzut, refracturându-și femurul stâng. Apoi, în ianuarie 2017, după ce i-a salutat personal pe Papa Francisc și pe Papa emerit Benedict al XVI-lea, a părăsit definitiv Roma și Vaticanul pentru a se întoarce în Franța și a petrece ultima parte a vieții sale cu sora sa Maité (decedată la 13 februarie 2018), în casa de odihnă gestionată de Dieceza de Bayonne la Cambo-les-Bains, lângă Esplette, unde a murit. În sfârșit, la 10 iunie 2017, Papa Francisc a acceptat cererea sa de a fi dispensat de funcția sa de vice-decan al Colegiului Cardinalilor. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)