Pr. Giorgio Marengo: A șopti Evanghelia la inima Asiei
21.10.2019, Roma (Catholica) - „Unul dintre harurile cele mai mari pe care l-am primit – și pentru care îi mulțumesc Domnului – este să pot desfășura activitatea mea într-o țară în care Cristos încă nu este cunoscut”. Sunt cuvintele pr. Giorgio Marengo, 45 de ani, torinez de la „Missionari della Consolata”: de 16 ani trăiește în Mongolia, în micul centru din Arvaiheer. În ajunul Zilei Mondiale a Misiunilor, celebrată duminică, 20 octombrie 2019, în Luna Misionară Extraordinară, a relatat pentru Vatican Insider propria experiență în țara asiatică și a reflectat asupra operei de evanghelizare a Bisericii.
Mongolia, caracterizată de ierni extrem de rigide (temperaturile ajung și la -40o), este locuită de trei milioane de oameni, în mare majoritate de religie budistă; catolicii sunt 1.500. Biserica a ajuns în această țară abia în 1992 când – la cererea guvernului care tocmai stabilise relații diplomatice cu Sfântul Scaun – au venit primii misionari. Astăzi sunt 7 parohii și circa 60 de misionari și misionare de diferite naționalități și Congregații care se întâlnesc cu regularitate pentru a examina împreună problemele, a coordona activitățile și a proiecta noi inițiative. Angajați în domeniul social, educativ și sanitar, în decursul anilor au întemeiat școli, spitale, institute pentru invalizi, centre de primire și de asistență; și s-au dedicat vestirii, catehezei, administrării Sacramentelor.
Ajutat de un confrate și de 3 surori de la „Missionarie della Consolata”, pr. Giorgio conduce misiunea din Arvaiheer unde botezații, an după an, au devenit 38, majoritatea adulți. Acest mic grup de călugări, angajat în activitatea pastorală, a demarat proiecte atât în domeniul educativ, cu activități de susținere a studiului, casă după-școală și un centru preșcolar (pentru copii între 2 și 5 ani), cât și în domeniul social cu asistarea persoanelor mai vulnerabile (inclusiv numeroșii alcoolici) și cursuri de cusut destinate populației feminine.
– Dumneavoastră ați publicat recent un volum intitulat „A șopti Evanghelia în țara veșnicului soare albastru” (Urbaniana University Press). De ce ați folosit imaginea șoptitului?
– Expresia „a șopti Evanghelia la inima Asiei” este a unui Episcop indian, Mons. Thomas Menamparampil: când am auzit-o, în urmă cu câțiva ani, m-a impresionat imediat și am înțeles că descria bine natura angajării misionare în Mongolia și în țările asiatice. Șoptitul este un simbol potrivit: face trimitere atât la relație, pentru că șoptim numai celui pe care îl cunoaștem deja, cât și la conținutul a ceea ce se revelează, pentru că șoptim despre Acela care este cel ce ne trimite și ne ține în viață: Cristos, care trebuie întâlnit în inimă. Misionarul nu este un comis-voiajor și Evanghelia nu este un produs de situat pe piață.
Aici, pentru a construi adevărate relații, trebuie să ne mișcăm cu curaj, dar și cu delicatețe, umilință, respect, deoarece cultura mongolă este foarte bogată și articulată, aș spune chiar elegantă: de exemplu, raporturile sunt conduse de un cod precis de comportament care se revelează expresie a valorilor spirituale profunde, nu simplu formalism. Este nevoie de ani și de multă muncă pentru a cunoaște bine această cultură.
– Care este bucuria cea mai mare pe care ați experimentat-o în acești ani?
– Bucuria cea mai mare este de a putea însoți persoanele la întâlnirea cu Isus. Mă înduioșează mult să observ uimirea lor atunci când, în timpul întâlnirilor de cateheză (întemeiate pe Scriptură și lectio divina), descoperă viața, moartea și învierea Sa. Ceea ce impresionează mai mult este milostivirea Domnului, care iartă mereu și ridică după căderi: aici Sacramentul reconcilierii este foarte iubit. A însoți un popor la întâlnirea cu Isus, a-i susține pe cei care încep să îl urmeze, a răspunde la întrebări (uneori chiar surprinzătoare) despre El impune să nu consider nimic sigur, să dau ascultare profundă fiecărei persoane, să încerc să fiu cât mai transparent posibil și să trăiesc cu coerența pe care credincioșii o așteaptă de la mine. Impune să merg la esențialul credinței și acesta este, pentru mine, un mare har.
– Ce implică acest drum spre esențial?
– Implică atât a experimenta toată nepotrivirea mea și a lăsa spațiu acțiunii Domnului cât și a sta tot mai unit cu El în favoarea tuturor și – în special când apar probleme dificile – a înălța cu intensitate deosebită rugăciuni de mijlocire. Noi, preoții, împreună cu surorile, am hotărât să dedicăm o oră pe zi adorației, acelei rămâneri cu Domnul care ne ajută să vedem lumea cu ochii Săi. Cu laude, invocații, implorări – uneori și lacrimi – ne rugăm pentru persoanele care ne sunt încredințate și pentru a putea deveni, păcătoși cum suntem, instrumente cât mai adaptate posibil pentru lucrarea lui Dumnezeu: pentru că El este cel care atinge și convertește inimile. A observa o persoană care îl întâlnește pe Cristos înseamnă a vedea harul în acțiune.
– Într-un context ca acela occidental, condus de legile pieței, care determină la optimizarea energiilor și resurselor și premiază eficiența și rezultatele, există ispita pentru misionari, și mai în general pentru poporul lui Dumnezeu, de a se lăsa cuprinși de neliniștea recoltei și de a pierde bucuria semănatului?
– Da, ispita de a înțelege evanghelizarea în termeni de eficiență și optimizare, de a judeca viața Bisericii după criterii umane și non-evanghelice, de a evalua autenticitatea experienței de credință după numărul de persoane pe care le implică, există pentru toți. Am învățat că modul cel mai bun pentru a ne adăposti de ea este întoarcerea la cuvintele lui Isus: de exemplu la parabola semănătorului, care înainte de a arunca sămânța nu selecționează terenurile pe baza randamentului, și la imaginile folosite pentru a descrie Împărăția lui Dumnezeu: un grăunte de muștar, o bucățică de drojdie, un pic de sare. Ceea ce contează este autenticitatea experienței creștine trăite de credincioși, nu numărul lor.
– Neliniștea recoltei riscă să ducă la pierderea sărbătorii care se face în cer pentru fiecare „oaie”, „monedă”, „fiu” regăsiți și a invitației de a ne bucura cu Domnul (Luca 15).
– Da. Mi-am dat seama că dacă noi, misionarii, ne lăsăm prea mult târâți de dorința – în sine bună – de a proiecta mereu noi inițiative și activități, ajungem să pierdem această sărbătoare și să nu ne bucurăm împreună cu Dumnezeu pentru credința încolțită în inima unei persoane. Și ajungem să neglijăm însoțirea de care are nevoie fiecare. Aici, în Mongolia, raportul discipol-învățător este foarte simțit: atât credincioșii cât și cei care încă nu îl cunosc pe Isus cer colocvii personale și eu încerc mereu să fiu disponibil. Mă gândesc de exemplu la doi tineri soți: într-o seară au bătut la ușa mea invitându-mă la cină, pentru că doreau să știe cine era acest Isus despre care vorbeam la misiune: de atunci ne întâlnim în mod obișnuit, adesea în locuința lor, care este un ger (cortul mongol tipic), pentru a continua dialogul pornind de la numeroasele lor întrebări. Îngrijirea atentă a fiecărei persoane mă ajută să primesc invitația lui Isus la sărbătoare.
– Catolicii din Mongolia trăiesc ca o povară faptul că sunt puțini? Și cum este trăit de dumneavoastră?
– A deveni creștin în Mongolia nu este ușor: cere o bună doză de curaj și determinare. Am admirație sinceră față de credincioșii noștri, care adesea îndură umiliri datorită alipirii lor de Cristos. Totuși ei, probabil și pentru că nu au termeni de comparație, nu trăiesc ca o povară faptul că sunt puțini. Și nici eu. Am înțeles că atunci când există o experiență autentică de comunitate, numerele nu contează: frumusețea credinței care apare în inimile persoanelor, celebrările euharistice la care credincioșii participă cu entuziasm, rugându-se cu intensitate emoționantă, îmi dau bucurie mare. Adaug o considerație: din motive istorice și culturale, comunitățile catolice au fost mereu o minoritate în Orient; cred că astăzi istoria, bogăția experienței lor, modul lor de a trăi credința, pot spune mult credincioșilor din Occident care îndură condiția de a fi devenit minoritate. (material Vatican Insider, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)
