Mons. Carballo: Provocări de azi și din totdeauna în viața consacrată
01.02.2020, Vatican (Catholica) - A vorbi despre provocări ale vieții consacrate astăzi nu este deloc nou. De mult timp sunt semnalate câteva. Oricum ar fi, faptul că noi, consacrații, ne întrebăm despre aceasta este important, pentru că ne ajută să rămânem mereu vigilenți pentru a nu ne lăsa cuprinși de somn și a continua să lucrăm pentru o viața tot mai semnificativă.
Două note mi se pare important de semnalat. În provocările pe care le înfruntă actualmente viața consacrată unele sunt mai urgente decât altele, motiv pentru care primul lucru care se cere consacraților este discernământul, în așa fel încât să se dea prioritate unuia față de celelalte. Este o chestiune metodologică fundamentală, dat fiind că nu toate provocările se pot înfrunta în același timp, nici nu pot cuprinde toate aceleași forțe și energii. Și în asta este foarte valabilă chemarea constantă a Sfântului Părinte adresată vieții consacrate și Bisericii înseși: necesitatea de a ne întoarce la esențial, necesitatea de a ne întoarce la Evanghelie.
A doua notă de care cred că este important de ținut cont este că vorbind despre provocări nu putem să ne referim numai la problemele pe care le poate avea în acest moment viața consacrată, la care trebuie dat un răspuns, ci și, aș spune mai ales, la posibilitățile pe care le are în fața sa forma de sequela Christi. Aceasta ne-ar face să scoatem forță din slăbiciunea noastră și să potențăm tot pozitivul care există în viața noastră și pe care de multe ori nu îl cunoaștem, dând astfel frâu liber „profeților de nenorocire” care provoacă atâta daună Bisericii și vieții consacrate.
Ținând cont de cele spuse, semnalez ca provocări/posibilități ale vieții consacrate două care cuprind multe altele: recuperarea capacității de uimire și restituirea întregii fascinații vieții consacrate. Citind Evanghelia impresionează uimirea pe care o manifestă ucenicii lui Isus în fața a ceea ce El spune și face: uimire pentru ceea ce spune, pentru că învață ca unul care are autoritate și nu precum cărturarii (cf. Mc 1,22); uimire pentru ceea ce face, pentru că toate le face bine (Mc 7,37). Uimirea, îndeosebi în Evanghelia lui Marcu, deschid inima la bine, generând întrebări care la rândul lor generează credința care se traduce în urmare (cf. Mc 1,22 șu).
Uimirea provoacă și neliniștește până la cererea unui răspuns imediat. Numai așa se explică rapiditatea în răspunsul discipolilor în fața invitației lui Isus de a-l urma: „…lăsând îndată năvoadele, l-au urmat” (Mc 1,18; cf. 1,20; 2,14). Uimire în fața căreia nu putem rămâne insensibili, ci mai degrabă determinați de o decizie puternică de comuniune cu această persoană, provocați la pasiunea de a fi ca ea, de a spune ceea ce spune ea și de a face ceea ce face ea, de a fi cu ea, care este scopul oricărei vieți consacrate.
Uimirea este primul pas spre reflecție și contemplație: luminează mintea, ating inima și mișcă picioarele și mâinile să meargă și să acționeze, dând astfel sens propriei existențe. Dacă uimirea este esențială în viața credinciosului, cu mult mai mult sunt în viața unui consacrat, deoarece intrarea năvalnică a sacrului este întotdeauna extraordinară: transcendentul intră năvalnic în imanent și surprinzător, neașteptatul în obișnuit și incontrolabil, infinitul în finit. Dacă a-l urma pe Cristos în viața consacrată înseamnă a întreprinde un drum de convertire care nu se termină niciodată; uimirea deschide o ușă spre convertire, spre experiența unui Dumnezeu care rămâne mereu tânăr. În acest mod, uimirea este antidotul împotriva rutinei și deschid la experiențe noi. Fără uimire, relația cu Domnul în viața consacrată se răcește și răspunsul vocațional lipsește.
Toate acestea culmină în noua evanghelizare și într-o cateheză cu adevărat vocațională formată din relatări din experiență, pentru că numai cel care trăiește în uimirea acelei urmări poate să contagieze entuziasmul și bucuria de a-l urma pe Isus. Numai pornind de la uimire putem deveni „mesageri bucuroși de propuneri înalte, păzitori ai binelui și ai frumuseții care strălucesc într-o viață fidelă față de Evanghelie” (Francisc, Evangelii gaudium [= EG], 168). Pentru a restitui vieții consacrate toată încântarea sa: veselie contagioasă, atracție puternică, prospețime suavă și speranță stimulantă. Prin natura sa, încântarea trezește har și simpatie, imaginație și fantezie, forță, entuziasm și speranță. Contrariul încântării este dezamăgirea: frustrare, oboseală, monotonie, descurajare, tristețe. Dezamăgirea este groapa viselor, a speranței care se poate termina cu părerea de rău față de deciziile luate în acel timp.
Fiind consacrați avem în fața noastră o provocare importantă: a face ca viața consacrată să își mențină fascinația pentru noi înșine, chiar și după mulți ani de când am îmbrățișat-o, și a trezi atracție și simpatie în cei „din afară”, nu numai pentru a o admira și a interesa „colecționari” de amintiri, ca și cum ar fi o piesă de muzeu, ci pentru a se angaja în ea, pentru a se lăsa seduși de ea și pentru ca să continue să fie semnificativă în lumea de astăzi, prezentându-se ca un mod alternativ de viață față de cel pe care-l oferă lumea și cultura dominantă, și, în definitiv, pentru ca să continue să fie profetică. Fiind consacrați, avem în fața noastră posibilitatea și provocarea de a face viața noastră atrăgătoare datorită frumuseții sale ca martori ai unui mod diferit de a face, de a acționa și de a trăi: „Este posibil a trăi într-un mod diferit în această lume” (Francisc, Illuminate il futuro [Luminați viitorul], Ancora 2015, pag. 13).
Desigur, pentru a obține toate acestea nu este suficient a ne gândi la estetica vieții consacrate, așa cum nu este suficient nici a face declarații frumoase și utopice de principii care nu au nimic de-a face cu realitatea vieții, cu atât mai puțin a pune petice noi pe haine vechi (cf. Mc 2,21). Pasiunea este limbajul îndrăgostiților, așa cum putem contempla în Cântarea cântărilor. Pasiunea ar trebui să fie limbajul consacraților. Fără pasiune viața consacrată devine fără gust, insipidă, inutilă (cf. Mt 5,13). Pasiunea, care caracterizează experiența „primei iubiri” (cf. Os 2,), provoacă o căutare constantă, aș spune aproape dramatică, până a ne transforma în „căutători” ai celui care ne-a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,10) și a ajunge, prin har, să găsim persoana iubită (cf. Ct 3,1 șu). Isus Cristos este singura motivație care justifică viața consacrată. Este elementul său fundamental.
Viața consacrată s-a născut pentru a fi în frontierele existențiale și în frontierele gândirii, așa cum ne repetă de multe ori papa Francisc. Periferiile sunt locuri care în general se caracterizează prin faptul de a fi mai puțin sigure, mai expuse la situații de haos, care fac să conteze mai puțin în societate, periferiile obligă să se trăiască în condiții de exod. Periferia obligă pe cel care locuiește în ele să trăiască în itineranță, să iasă din centru pentru a merge în zonele marginale. Este clar că opțiunea pentru cei săraci și pentru periferii ne cere să „ieșim” din noi înșine, să lăsăm deoparte micile lupte interne, să fim mai puțin autoreferențiali , „să ne îngrămădim să fim primii”, să luăm inițiativa în tot ceea ce comportă a iubi, a solidariza, a însoți, a sărbători și a celebra cu toți, în special cu săracii. Și aceasta, trebuie să o admitem, nu este ușor. Însă aici este o provocare importantă pentru consacrați.
Viața consacrată nu se poate centra în ea însăși, ci în faptul că nu își aparține și că nu se angajează, trebuie să se dăruiască în slujba întregului popor al lui Dumnezeu și îndeosebi a celor mai vulnerabili. Institutele noastre nu s-au născut dintr-o privire narcisistă sau dintr-o reflecție pur teoretică, ci din faptul că s-au frecventat periferiile, din întâlnirea, corp la corp cu persoanele mai vulnerabile, pentru a se ocupa de rănile și de durerile bărbaților și femeilor. Dacă viața consacrată vrea să se renască și să învie acest lucru va fi posibil numai dacă nu se concentrează asupra sieși, dacă nu rămâne prizonieră a problemelor sale, dacă are curajul de a merge spre periferii. Dacă creștinul este prin vocație periferic față de lume, viața consacrată este, la fel prin vocație, periferică față de viața Bisericii.
Opțiunea față de săraci și față de periferii nu este opțional nici un slogan sau o alegere pur și simplu socială sau politică. Este o alegere pentru Isus care „deși era bogat, s-a făcut sărac, pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogățiți” (2Cor 8,9); înseamnă a-l îmbrăca pe Isus gol, a-i da de mâncare și de băut lui Isus în cel care este înfometat și însetat; înseamnă a-l vizita pe Isus în cel bolnav și în cel închis; înseamnă a-l primi pe Isus primindu-l pe cel străin; înseamnă a-l însoți pe Isus însoțindu-i pe cei care sunt parte a culturii rebutului (cf. Mt 25,35.36). De când s-a făcut sărac Isus (2Cor 8,9), Dumnezeul nostru este Dumnezeul celor săraci. Aceștia au un loc preferențial în inima lui Dumnezeu. (articol din L’Osservatore Romano, semnat de Mons. José Rodríguez Carballo, secretar al Congregației pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)
