Sinteza scrisorii enciclice „Fratelli tutti” a Papei Francisc despre fraternitatea și prietenia socială (II)
04.10.2020, Vatican (Catholica) - Piața singură nu rezolvă totul. Este nevoie de reforma ONU
Politica de care este nevoie, mai subliniază Papa Francisc, este aceea care spune nu corupției, ineficienței, folosirii rele a puterii, lipsei de respectare a legilor (177). Este o politică centrată pe demnitatea umană și nu supusă finanțelor pentru că „piața singură nu rezolvă totul”: „măcelurile” provocate de speculele financiare au demonstrat aceasta (168). Așadar, asumă relevanță deosebită mișcările populare: adevărați „poeți sociali” și „torente de energie morală”, ele trebuie să fie implicate în participarea socială, politică și economică, însă cu o coordonare prealabilă mai mare. În acest mod – afirmă Papa – se va putea trece de la politică „față de” cei săraci la o politică „cu” săracii și „a” săracilor (169). O altă dorință prezentă în enciclică se referă la reforma ONU: de fapt, în fața predominării dimensiunii economice care anulează puterea fiecărui stat, misiunea Națiunilor Unite va fi aceea de a da concretețe conceptului de „familie de națiuni” lucrând pentru bunul comun, pentru dezrădăcinarea lipsurilor și pentru protejarea drepturilor umane. Recurgând neobosit „la negociere, la bunele oficii și la arbitrat” – afirmă documentul pontifical – ONU trebuie să promoveze forța dreptului asupra dreptului forței, favorizând acorduri multilaterale care să protejeze cât mai bine și statele mai sărace (173-175).
Miracolul gentileții
În afară de aceasta, din al șaselea capitol, „Dialog și prietenie socială”, reiese conceptul de viață ca „artă a întâlnirii” cu toți, chiar și cu periferiile lumii și cu popoarele originare, pentru că „de la toți se poate învăța ceva și nimeni nu este inutil” (215). De fapt, adevăratul dialog este acela care permite să se respecte punctul de vedere al celuilalt, interesele sale legitime și, mai ales, adevărul demnității umane. Relativismul nu este o soluție – se citește în enciclică – pentru că fără principii universale și norme morale care interzic răul intrinsec, legile devin numai impuneri arbitrare (206). În această optică, un rol deosebit revine mijloacelor mass-media care, fără a exploata slăbiciunile umane sau a scoate ceea ce este mai rău din noi, trebuie să se orienteze la întâlnirea generoasă și la apropierea de cei din urmă, promovând proximitatea și simțul de familie umană (205). După aceea, este deosebită referința Papei la „miracolul gentileții”, o atitudine care trebuie recuperată pentru că este „o stea în întuneric” și o „eliberare din cruzime, din anxietate și din urgența distrasă” care prevalează în perioada contemporană. O persoană gentilă, scrie Papa Francisc, creează o conviețuire sănătoasă și deschide căile acolo unde exasperarea distruge punțile (222-224).
Artizanatul păcii și importanța iertării
În schimb, reflectează asupra valorii și promovării păcii al șaptelea capitol, „Parcursuri ale unei noi întâlniri”, în care Papa subliniază că pacea este legată de adevăr, de dreptate și de milostivire. Departe de dorința de răzbunare, ea este „pro-activă” și tinde să formeze o societate bazată pe slujirea adusă celorlalți și pe urmărirea reconcilierii și a dezvoltării reciproce (227-229). Într-o societate, fiecare trebuie să se simtă „acasă” – scrie Papa. Pentru aceasta, pacea este un „artizanat” care implică și îi privește pe toți și în care fiecare trebuie să își facă partea sa. Misiunea păcii nu dă răgaz și nu se termină niciodată, continuă Pontiful, și este nevoie, așadar, de a pune în centrul fiecărei acțiuni persoana umană, demnitatea sa și bunul comun (230-232). Legată cu pacea este iertarea: trebuie iubiți toți, fără excepții – se citește în enciclică – însă a iubi un opresor înseamnă a-l ajuta să se schimbe și a nu îi permite să continue să îl oprime pe aproapele. Dimpotrivă: cel care îndură o nedreptate trebuie să apere cu putere propriile drepturi pentru a păstra propria demnitate, dar al lui Dumnezeu (241-242). Iertare nu înseamnă nepedepsire, ci dreptate și amintire, pentru că a ierta nu înseamnă a uita, ci a renunța la forța distrugătoare a răului și la dorința de răzbunare. Să nu se uite niciodată „orori” precum Shoah, bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki, persecuțiile și masacrele etnice – îndeamnă Papa. Ele trebuie amintite întotdeauna, din nou, pentru a nu ne anestezia și pentru a menține vie flacăra conștiinței colective. La fel de important este a comemora binele, pe cel care a ales iertarea și fraternitatea (246-252).
Să nu mai fie niciodată războiul, eșec al omenirii!
După aceea, o parte din al șaptelea capitol se oprește asupra războiului: el nu este „o fantomă din trecut” – subliniază Papa Francisc – ci „o amenințare constantă” și reprezintă „negarea tuturor drepturilor”, „eșecul politicii și al omenirii”, „capitularea rușinoasă în fața forțelor răului” și a „abisului” lor. În afară de aceasta, din cauza armelor nucleare, chimice și biologice care lovesc mulți civili nevinovați, astăzi nu se mai poate gândi, ca în trecut, la un posibil „război just”, ci trebuie reafirmat cu putere „Să nu mai fie niciodată războiul!”. Și luând în considerare că trăim „un al treilea război mondial pe bucăți”, pentru că toate conflictele sunt legate între ele, eliminarea totală a armelor nucleare este „un imperativ moral și umanitar”. Mai degrabă – sugerează Papa – cu banii care se investesc în armamente, să se constituie un Fond mondial pentru a elimina foamea (255-262).
Pedeapsa cu moartea este inadmisibilă, abolirea ei în toată lumea
O poziție la fel de clară exprimă Papa Francisc cu privire la pedeapsa cu moartea: este inadmisibilă și trebuie să fie abolită în toată lumea. „Ucigașul nu pierde demnitatea sa personală – scrie Papa. Dumnezeu este garantul ei”. De aici, două îndemnuri: a nu vedea pedeapsa ca o răzbunare, ci ca parte a unui proces de vindecare și de reinserare socială, și a îmbunătăți condițiile din închisori, respectând demnitatea umană a deținuților, gândind că și condamnarea pe viață „este o pedeapsă cu moartea ascunsă” (263-269). Este reafirmată necesitatea de a respecta „sacralitatea vieții” (283) acolo unde astăzi „anumite părți ale omenirii par sacrificabile”, cum ar fi cei ce trebuie să se nască, săracii, neputincioșii, bătrânii (18).
A garanta libertatea religioasă, drept uman fundamental
În al optulea și ultimul capitol, Pontiful se oprește asupra „Religiilor în slujba fraternității în lume” și reafirmă că violența nu are nici o bază în convingerile religioase, ci în deformările lor. Așadar, acte „execrabile” precum cele teroriste, nu sunt datorate religie, ci interpretărilor greșite ale textelor religioase, precum și politicilor de foame, sărăcie, nedreptate, asuprire. Terorismul nu trebuie susținut nici cu bani, nici cu arme, cu atât mai puțin cu acoperire mediatică pentru că este o crimă internațională împotriva securității și păcii mondiale și ca atare trebuie condamnat (282-283). În același timp, Papa subliniază că un drum de pace între religii este posibil și că este, pentru aceasta, necesar să se garanteze libertatea religioasă, drept uman fundamental pentru toți credincioșii (279). În mod deosebit, enciclica face o reflecție asupra rolului Bisericii: ea nu izolează propria misiune în cadrul privat – afirmă el – nu stă la marginile societății și, deși nu face politică, totuși nu renunță la dimensiunea politică a existenței. De fapt, atenția față de bunul comun și preocuparea față de dezvoltarea integrală se referă la omenire și tot ceea ce este uman se referă la Biserică, după principiile evanghelice (276-278). În sfârșit, amintindu-le liderilor religioși rolul lor de „mediatori autentici” care se dedică pentru construirea păcii, Papa Francisc citează „Documentul despre fraternitatea umană pentru pacea mondială și conviețuire”, semnat de el însuși la 4 februarie 2019 la Abu Dhabi, împreună cu marele imam de Al-Azhar, Ahmad Al-Tayyib: de la această piatră de hotar a dialogului interreligios, Pontiful reia apelul pentru ca, în numele fraternității umane, să se adopte dialogul drept cale, colaborarea comună drept conduită și cunoașterea reciprocă drept metodă și criteriu (285).
Fericitul Charles de Foucauld, „fratele universal”
Enciclica se încheie cu amintirea lui Martin Luther King, Desmond Tutu, Mahatma Gandhi și mai ales fericitul Charles de Foucauld, un model pentru toți despre ceea ce înseamnă identificarea cu cei din urmă pentru a deveni „fratele universal” (286-287). Ultimele rânduri ale documentului sunt încredințate la două rugăciuni: una „către Creator” și cealaltă „creștină ecumenică”, pentru ca în inima oamenilor să locuiască „un spirit de frați”. (material tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)
