Pr. Stefano Cecchin: Când devoțiunea devine caritate
27.11.2020, Vatican (Catholica) - „Devoțiunea mariană este un patrimoniu religios-cultural de ocrotit în puritatea sa originară eliberându-l de suprastructuri, puteri sau condiționări care nu răspund la criteriile evanghelice de dreptate, libertate, onestitate și solidaritate.” Cuvintele Pontifului din 15 august adresate într-o scrisoare Academiei Pontificale a Mariei (Pontificia Academia Mariana Internationalis) răsună în mintea și în inima președintelui, pr. Stefano Cecchin, în ziua în care vede protagonistă una dintre cele mai vestite devoțiuni: de fapt, au trecut 190 de ani de la apariția Fecioarei Maria evreului Ratisbonne în biserica romană „Sant’Andrea delle Frate”, Sanctuar și pol de devoțiune pentru mii de credincioși. Cuvântul cel mai important este unul, și este puternic: solidaritate. Maria este femeie a fraternității, solidarității, păcii și iertării. Pontificia Academia, în acord deplin cu Pontiful, își concentrează eforturile pentru a ajunge să ofere o imagine reală și concretă a Mariei, „dând la o parte praful care s-a depus asupra ei de-a lungul secolelor” (Papa Francisc către profesorii și studenții de la Facultatea Teologică Pontificală Marianum din Roma, 24 octombrie 2020).
– Președinte Cecchin, ne gândim la Maria și ne vin în minte imediat devoțiuni, simboluri, semne ale așa-numitei practici religioase pioase. Este o devoțiune care trebuie conservată, însă care – într-o anumită măsură – are nevoie de o contextualizare a sa, așa am putea spune, în societatea de astăzi. Cât de importantă este – în prezentul nostru – această temă pentru Pontificia Academia?
– Aș spune că este absolut importantă. Nu putem să ne gândim la o Biserică despărțită de societate, înainte de toate. Și Maria este Biserică. În Evanghelie găsim o Marie care merge: merge la Elisabeta; în fiecare an urcă la templu sau, de exemplu, după evenimentul din Cana o vedem mergând cu Isus și cu discipolii. Va fi o prezență silențioasă până la cruce, de pe care Isus ne-o revelează ca mamă. Astfel vedem că Fecioara nu se evidențiază niciodată departe, trăiește societatea din epoca sa, atentă la situații („nu mai au vin”). Astfel, astăzi Maria și, prin urmare, devoțiunile legate de ea este imposibil să nu fie luate în considerare de poporul de astăzi. Maria nu este departe în timp, pentru că este prezentă în cotidianul nostru. Devoțiunile, simbolurile – cum este Medalia miraculoasă – au nevoie de un studiu care să evidențieze „funcția” lor de obiecte care fac referință la credință. Nu sunt obiecte „moarte”, ci „vii”: și trăiesc numai în virtutea credinței celui care poartă acele obiecte. Credința, precum și participarea vie la Sacramente, ne conduce pe calea mântuirii și ne ocrotește de rele, dând o valoare și acelei medalii. Desigur că nu medalia în sine ne ocrotește: credința mea, profunzimea sa, raportul meu cu Dumnezeu și cu frații dă valoare medaliei.
– Și tocmai în acest moment „intră în joc” cuvântul „solidaritate”, „proximitate față de aproapele”. Cine are devoțiune, nu poate să nu țină cont de aceasta, nu îi așa?
– Maria împreună cu Isus este prima femeie care a iertat. După moartea fiului, îi primește pe apostoli chiar dacă unii dintre ei l-au renegat. A iertat. Iertarea este caritate, înainte de toate. Noi am fi în măsură să iertăm ceva asemănător? Și totuși Maria reușește. Or, să pornim de la un fapt: devoțiunea ar trebui să ne apropie de Sfântul acesta sau acela. În acest caz vorbim despre Maria. Cine este cinstitor al Maicii Domnului are în inima sa dorința de a imita viața ei. Acest lucru poate să pară imposibil, însă să pornim la drum pentru a face aceasta. Adevărata devoțiune este înainte de toate imitare, pentru că „Maria este model al Bisericii”, așa cum învață Conciliul Vatican II. Și pentru a fi Biserică trebuie să o imităm pe Maria, acea femeie care a știut „să primească” Cuvântul lui Dumnezeu așa încât a devenit trup în ea. Tot așa și Biserica, imitând modelul ei, devine „primire”. Pot să recit nu știu câte Rozarii, pot să port nu știu câte medalii, însă dacă nu am în inima mea primirea, dacă nu îl ascult pe celălalt, dacă nu privesc la necesitățile sale și mă deschid la solidaritate totul este zadarnic. Este o devoțiune sterilă.
– Desigur, din aceste cuvinte vine în minte tocmai acea Sfântă Fecioară Maria cu brațele deschise care este efigia Medaliei.
– De ce nu? Însă este necesar de spus că în acest caz funcția Mariei este aceea de „mediatoare”: împărțitoare de haruri. Însă, în același timp, nu am greși dacă în acea imagine a Fecioarei cu brațele deschise am putea regăsi ideea despre o Biserică devenită primire, solidaritate față de aproapele. Maria îi îmbrățișează pe toți, independent de credința fiecăruia, pentru că ne vede pe toți ca fii ai săi: noi, „toți frați”. Este Biserica Papei Francisc. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
