Cardinalul Mario Zenari: Să nu lăsăm speranța să moară
16.03.2021, Roma (Catholica) - Războiul din Siria a devorat vieți și pace și riscă să șteargă speranța. Aceasta este teama Nunțiului Apostolic la Damasc, Cardinalul Mario Zenari, care trăiește într-o țară sfâșiată, de zece ani, de război, violențe și interese de parte. Nu a fost mereu așa, amintește el, însă astăzi lipsește totul și este nevoie de un „fluviu” de ajutoare țintite. Duminică, 14 martie 2021, la Angelus, ca și în timpul călătoriei în avion după vizita în Irak, Papa și-a îndreptat iarăși gândul său la „iubita și martirizata Sirie”.
– Eminență, Papa a invocat din nou pentru Siria reconstrucție, conviețuire și pace…
– A rămas celebru încă de la începutul conflictului binomul care apare des în apelurile Papei Francisc: „iubita și martirizată Sirie”. Este vorba de una din țările pe care le are mai mult la inimă. Și recent, în timpul călătoriei apostolice în Irak, Sfântul Părinte a menționat Siria. Cu ocazia rugăciunii Angelus de duminică, vorbind despre trista aniversare a celor zece ani de război, a amintit încă o dată suferința enormă a populației și a adresat un apel insistent solidarității internaționale pentru ca să tacă armele, să se înceapă reconcilierea, reconstrucția și revenirea economică și să se reînsuflețească astfel speranța atâtor oameni, greu încercați de sărăcia crescândă și de incertitudinea viitorului.
Destul de numeroase și variate au fost în acești ani inițiativele, mai întâi ale Papei Benedict al XVI-lea, și apoi ale Papei Francisc, pentru ca să înceteze violența și să se demareze procesul de pace. Tot atâtea au fost inițiativele referitoare la ajutoarele umanitare. A rămas celebră convocarea, la 7 septembrie 2013, la puține luni de la alegerea sa ca Pontif, a unei zile de post și rugăciune pentru pacea în Siria. Piața San Pietro era aglomerată de credincioși, chiar într-un moment dramatic, probabil unul din cele mai cruciale pentru Siria. L-a amintit el însuși în avion, în urmă cu câteva zile, în timpul călătoriei sale de întoarcere din vizita apostolică în Irak.
– Care este fața țării astăzi când înfruntă și urgența de Covid-19?
– Nu mai este Siria pe care am cunoscut-o când am ajuns aici în urmă cu 12 ani ca Nunțiu Apostolic. Astăzi, ieșind pe străzile din Damasc, văd în fața brutăriilor cozi lungi de persoane, care așteaptă cu răbdare rândul lor pentru a cumpăra pâinea la prețuri subvenționate de stat, adesea singurul aliment pe care și-l pot permite. Scene nemaivăzute înainte, nici măcar în timpul celor mai duri ani de război. Și a ne gândi că Siria face parte din așa-numita „Semilună fertilă”. Mesopotamia de Nord, cu câmpii nemărginite, care se extind pe circa 500 km între fluviile Eufrat și Tigru: un covor de aur în timpul lunii mai, când secerișul se coace! În afară de asta, se văd cozi lungi de mașini în fața benzinăriilor și se găsește greu motorina pentru încălzirea familială, deși în partea orientală a țării, la granița cu Irakul, sunt puțuri petrolifere care ar fi suficiente pentru aprovizionarea aproape completă de carburant pentru uz intern.
– Care este bilanțul la zece ani de la izbucnirea conflictului?
– Siria de astăzi are fața unei țări în care, față de acum zece ani, lipesc diferite categorii de persoane: morții din conflict sunt circa jumătate de milion; 5,5 milioane sunt refugiații sirieni în țările vecine; alți 6 milioane se mută, uneori de mai multe ori, dintr-un sat în altul ca evacuați interni. În afară de asta, lipsesc circa un milion de persoane emigrate. Lipsesc zeci de mii de persoane dispărute. Lipsesc tinerii, viitorul țării. Lipsesc peste jumătate dintre creștini. Lipsesc tații, și uneori și mamele, pentru atâția copii. Lipsește pentru mulți dintre ei un lăcaș familial. Lipsesc școli, spitale, personal medical-asistențial, mai ales în plin urgență Covid-19. Lipsesc fabrici și activități de producție. Au dispărut sate și cartiere întregi, rase la pământ și depopulate. A fost delapidat celebrul patrimoniu arheologic, care atrăgea vizitatori din toate părțile lumii. A fost vătămat grav țesutul social, adică mozaicul de conviețuire exemplară între grupuri etnice și religioase. Geme și natura cu poluarea aerului, apei și solului din cauza utilizării, timp de zece ani, de materiale explozive și bombe de diferite tipuri. Solul este călcat în picioare și cerurile sunt brăzdate de forțele armate din cinci puteri aflate în dezacord între ele, așa cum amintește adesea trimisul special al ONU pentru Siria, domnul Geir Pedersen. Așadar, o imagine cu adevărat dezolantă.
– După acești lungi ani de război, economia este puternic vătămată, lipsesc servicii de bază precum școli și spitale, sărăcia este o altă plagă care strivește poporul. Siria riscă să piară într-un scenariu de abandonare?
– Este adevărat că în diferite regiuni al Siriei, de câtva timp, nu mai cad bombe, însă a izbucnit ceea ce s-ar putea defini „bomba” sărăciei. Conform ultimelor date ale Națiunilor Unite, circa 90% din populația siriană trăiește actualmente sub pragul sărăciei. Este cea mai rea realitate din lume! Lira siriană a pierdut mare parte din valoarea sa și prețurile bunurilor de consum de bază au crescut enorm. Oamenii numesc această fază a conflictului „război economic”. În plus, lipsesc fabricile, locul de muncă este greu de găsit și salariile sunt foarte mici, și nu se vede încă demararea unei reveniri economice substanțiale.
– De circa doi ani în mare parte a țării au încetat bombele, Națiunile Unite continuă eforturile pentru a negocia între facțiuni și guvern demararea lucrărilor pentru o nouă constituție, însă acest lucru nu pare să fie suficient pentru a reda speranță și încredere. De ce?
Din păcate există impresia că procesul de pace, trasat de itinerariul Rezoluției 2254 (2015) a Consiliului de Securitate de la Națiunile Unite, este la un punct mort. În briefing-ul său la același Consiliu de Securitate, la 9 februarie, trimisul special al ONU a atras atenția cu privire la necesitatea unei „diplomații internaționale constructive cu privire la Siria”, fie pentru continuarea reformei constituționale, fie pentru procesul de pace în general. În timpul unor momente cruciale, în acești ani de război, s-a asistat la aspre dezbateri și diviziuni în sânul Consiliului de Securitate și s-a recurs la folosirea dreptului de veto cam de cincisprezece ori, din partea unor membri permanenți, atunci când era vorba de a adopta rezoluții importante. Din aceasta este ușor de a concluziona că nu va fi pace în Siria până când vor continua aceste certuri și diviziuni în sânul celui mai mare organism care se află în fruntea siguranței și păcii mondiale. Totuși, dincolo de aceste momente dezamăgitoare și falimentare, trebuie amintit și acordul unanim al comunității internaționale cel puțin în două ocazii cruciale: prima, în septembrie 2013, când, grație înțelegerii dintre președinții Federației Ruse și al Statelor Unite, Putin și Obama, s-a ajuns la rezolvarea problemei grave și delicate a dezamorsării arsenalului chimic sirian; o altă ocazia a fost atunci când s-a votat în unanimitate menționata Rezoluție 2254, care, așa cum s-a amintit, stabilește itinerariul pentru procesul de pace.
– Sunt copii care au trăit numai dimensiunea violențelor, a privării. Cum se vor vindeca aceste răni?
– Așa cum se întâmplă pentru toate războaiele, și acest conflict lung și crunt a avut efecte devastante mai ales asupra părților mai slabe ale populației, îndeosebi copiii, femeile și bătrânii. Mulți copii au murit sub bombardamente sau în schimburile de focuri, alții au fost scoși răniți și mutilați de sub dărâmături, unii au murit în traversarea mării, mulți alții au suferit traume psihice greu de vindecat, mulți au rămas fără unul sau ambii părinți. Mulți au murit de malnutriție, frig, deshidratare, precum circa cincizeci de bebeluși morți în brațele mamelor lor în timp ce fugeau din Baghouz în iarna de acum câțiva ani. Un anumit număr dintre ei, împreună cu mamele lor, încă așteaptă în diferite lagăre de refugiați repatrierea în țările de origine, în condiții foarte precare, în special în lagărul în mod trist vestit din Al-Hol (Hassaké).
După bătălia sângeroasă din Alep în 2016 au apărut, vagabonzi pe străzile și ruinele orașului, câteva mii de copii, fără familie, fără nume și prenume. Grație angajării comune a autorităților musulmane și creștine din Alep, s-a încercat înregistrarea lor la starea civilă cu un nume și un prenume și să îi introducă pe un drum de reinserare socială. Fiind neutilizabilă o școală din trei, circa două milioane de copii sirieni nu sunt școlarizați. Unii sunt victime ale exploatării sexuale și unii sunt înrolați. Mai ales fetele au fost expuse la căsătorii precoce. Fitilul care a făcut să explodeze conflictul a fost aprins în mod inconștient de circa doisprezece copii din Daraa, în sudul Siriei, arestați și deținuți câteva zile, pentru că au scris pe zidul școlii lor slogane împotriva președintelui Assad. După aceea toate acestea au căzut în mod inevitabil asupra celor de vârsta lor ca un bumerang crunt. Un adevărat măcel de nevinovați.
– Ce rol au tinerii, prezent și viitor, în reconstrucția țării?
– Tinerii sunt cele mai bune resurse ale unei țări. Sunt viitorul societății și al Bisericii. Din păcate, Siria și Biserica au pierdut mare parte din acest patrimoniu inegalabil. De fapt, un mare număr dintre ei, nevăzând un viitor sigur, au luat calea exilului. S-ar putea defini această pierdere incalculabilă ca o altă „bombă” ucigătoare pentru Siria.
– Pentru a face Siria să repornească, se estimează, sunt necesare 400 de miliarde de dolari. După părerea dumneavoastră este nevoie de un efort mai mare din partea comunității internaționale?
– Națiunile Unite, diferitele ONG-uri angajate în domeniul umanitar și Bisericile încearcă să tamponeze multele urgențe, mai ales cea alimentară și sanitară. Din păcate încă n-au început reconstrucția și demararea economiei, pentru care ar fi nevoie de multe sute de miliarde de dolari. Un efect negativ asupra a toate acestea, în afară de fenomenul grav al corupției și de alți diferiți factori, îl au și sancțiunile, îndeosebi unele din ele. Pentru această operă de reconstrucție și de revenire economică, este nevoie de o intervenție puternică și urgentă a comunității internaționale. Pacea nu va veni în Siria fără reconstrucție și demarare economică. „Dezvoltare este noul nume al păcii”, scria Sfântul Papă Paul al VI-lea în enciclica Populorum progressio din 1967. Și Papa Francisc, în enciclica Fratelli tutti, nr. 126, citând Centesimus annus a Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea, vorbește despre necesitatea de a asigura „dreptul fundamental al popoarelor la subzistență și la progres”. Dacă îmi este permis să împrumut și să parafrazez titlul unui roman apărut în urmă cu niște ani, The peace like a river („Pacea ca un fluviu”), este nevoie de un „fluviu” de ajutoare țintite pentru reconstruirea de spitale, școli, fabrici și diferite infrastructuri.
– Care este rolul Bisericii în acest context?
– O provocare enormă care se află în fața diferitelor religii prezente în Siria, îndeosebi cea creștină și musulmană, este reconcilierea și recoaserea țesutului social, vătămat de acești lungi ani de război. În afară de asta, Biserica este activă pe teren cu o vastă rețea de proiecte umanitare deschise tuturor, fără diferențe etnico-religioase, grație ajutoarelor care provin de la diferite instituții caritative din toate părțile lumii. Am putea spune că este vorba de opera „bunului samaritean”.
– Cum trăiți această perioadă a Postului Mare și cu ce orizont?
– Se încearcă să se trăiască împreună cu oamenii acest „Post Mare”, care durează, fără întrerupere, de 10 ani, așteptând să se poate întrevedea capătul tunelului și o breșă de reanimare a Siriei, o „înviere” a acestei țări.
– Care este dorința dumneavoastră, apelul dumneavoastră pentru această țară?
– O jurnalistă siriană, cu pseudonimul Waad Al-Kateab, scria în „The New York Times” la 7 februarie 2020 un articol cu titlul: „Suntem lăsați singuri să înfruntăm moartea”. Și Papa Francisc, la 9 ianuarie 2020, cu ocazia schimbului de urări pentru noul an cu Corpul diplomatic acreditat la Sfântul Scaun, spunea: „Mă refer la negura de tăcere care riscă să acopere războiul care a devastat Siria în cursul acestui deceniu”. Siria, în acești lungi ani de război, a pierdut pacea, a pierdut persoane, a pierdut tineri, a pierdut creștini. Mulți oameni au pierdut și pierd și speranța. Ar putea să fie comparați cu nenorocitul din parabola „bunului samaritean”: agresați de tâlhari, prădați și lăsați pe jumătate morți și umiliți pe marginea drumului. Așteaptă să fie ridicați social și economic și să vadă recunoscută demnitatea lor. Pentru aceasta, o mulțumire deosebită se îndreaptă spre toții „bunii samariteni”, dintre care unii și-au pierdut și viața demonstrând față de ei solidaritatea lor generoasă: este vorba de instituții umanitare internaționale, de organizații religioase, de persoane private. Să nu lăsăm speranța să moară! (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
