Interviu cu PS Martin Roos: Sunt recunoscător pentru toate harurile primite de la Dumnezeu (I)
09.08.2021, Timișoara (Catholica) - Episcopul emerit Martin Roos s-a născut la 17 octombrie 1942 în Satchinez, jud. Timiș, fiind botezat în biserica parohială din localitate. A fost sfințit preot la 3 iulie 1971 la Rottenburg / Neckar de către Episcopul Carl Joseph Leiprecht, pentru Dieceza de Rottenburg-Stuttgart. În 1987, pr. Martin Roos a devenit al doilea președinte al Institutului pentru Istoria Bisericii și Culturii Șvabilor Dunăreni din Stuttgart (Institut für Donauschwäbische Kirchen- und Kulturgeschichte e.V.), iar din 1988 a devenit președinte al Operei Sacerdotale Sud-Est Germane „Sf. Gerhard” (Südostdeutsches Priesterwerk St. Gerhard), o fundație creată de prelatul bănățean Josef Nischbach. În 1989, președintele Conferinței Episcopilor Catolici din Germania l-a numit pe pr. Roos purtător de cuvânt al preoților și credincioșilor catolici șvabi dunăreni și asistent spiritual al Operei Sf. Gerhard a Catolicilor Sud-Est Germani (Sankt – Gerhards-Werk der südostdeutschen Katholiken), concomitent fiind și redactor-șef al publicațiilor Scrisoare Trimestrială către Preoți (Quartalbrief an die Priester) și Mesagerul Sf. Gerhard (Gerhardsbote) – adresat membrilor Operei Sf. Gerhard.
După Augustin Pacha și Sebastian Kräuter, a fost consacrat în 28 august 1999, în ziua Sf. Augustin, ca păstor al Diecezei de Timișoara – fiind al treilea care a purtat acest titlu – de către Nunțiul Apostolic de atunci, dr. Jean-Claude Perisset, Arhiepiscop titular de Iustiniana Prima, co-consacratori fiind dr. Gyulay Endre, Episcop de Szeged-Csanád și Johannes Kreidler, Episcop auxiliar de Rottenburg-Stuttgart, titular de Edistiana. Din 2011 Excelența Sa Martin Roos este doctor honoris causa al Facultății de Teologie din Fulda, Land-ul Hessen, Germania. Episcopul Martin Roos a sfințit 32 de preoți, a consacrat doi Episcopi, a sfințit capele și biserici, sub conducerea sa fiind restaurat complexul Maria-Radna și s-a inițiat restaurarea Domului Sf. Gheorghe, Catedrala Romano-Catolică din Timișoara, proiect în care colaborează și în prezent. În timpul Episcopului Sebastian Kräuter, cu binecuvântarea acestuia a coordonat restaurarea Palatului Episcopal din Timișoara, a reorganizat arhiva și biblioteca diecezană și a întemeiat muzeul diecezan. Este autorul mai multor volume legate de istoria Diecezei de Cenad / Timișoara, despre Maria Radna, Sf. Gerhard, despre Catedrala (Domul) romano-catolică din Timișoara și istoria Banatului. În cadrul Conferinței Episcopilor Catolici din România a fost responsabil pentru Bunurile Culturale Eclesiastice și Arhive. Din 2018 s-a retras de la conducerea Diecezei, împlinind vârsta canonică de 75 de ani. La 31 iulie 2021, Episcopului emerit de Timișoara, dr. h.c. Martin Roos, i-a fost conferită Insigna Prințul Eugeniu de Savoya / „Prinz-Eugen-Nadel”, cea mai înaltă distincție a Asociației Șvabilor Bănățeni din Germania / Landsmannschaft der Banater Schwaben.
– Excelența Voastră, Părinte Episcop Martin Roos, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la hirotonirea întru preot, Vă rugăm să călătoriți un pic în timp și în amintiri, alături de noi și să priviți la drumul de viață și de credință, parcurs de la casa părintească și care v-a condus până la scaunul episcopal al Diecezei de Timișoara. Părinte Episcop, cum vă amintiți anii copilăriei?
– Copilăria mea a fost una fericită, pentru că întotdeauna au fost prezente persoane care au avut grijă de mine, deoarece părinții mei, pentru început nu putut fi lângă mine. Tatăl meu era la război, apoi în prizonierat englez și pribegie, iar mama a fost deportată în Rusia, la muncă forțată, așa că am fost crescut de bunicii mei care – mulțumesc lui Dumnezeu – au fost încă îndeajuns de sănătoși ca să se ocupe de mine. Ei au fost în tot acest timp „înlocuitorii” părinților mei. Pe mama am cunoscut-o abia la vârsta de șapte ani, când s-a întors acasă din URSS, iar pe tatăl meu abia în 1962, când aveam aproape douăzeci de ani. Dar în tot acest timp bunicii mei au avut grijă de mine, astfel că nu a trebuit niciodată să sufăr de foame sau lipsuri. Bineînțeles că mi-a fost dor de părinții mei, ei nu pot fi înlocuiți niciodată.
Satul meu natal era unul relativ liniștit, dar de fapt am trăit vremuri cu adevărat tulburi. Atmosfera generală era apăsătoare. Războiul a afectat foarte tare viața tuturor sătenilor, frontul a traversat satul, iar rușii, care au trecut prin localitate, au tras deseori cu pușca, ba chiar, ici colo au și omorât oameni. Bunica mea era o femeie foarte categorică, iar când soldații sovietici au intrat cu un camion în curtea noastră și au început să tragă cu pușca în porci, s-a pus în fața soldatului, a arătat spre ea însăși și i-a spus în germană: „Acuma împușcă-mă pe mine și apoi mai poți împușca un porc…” Atunci rușii au încărcat porcii împușcați deja și au plecat. Sătenii trebuiau să le gătească mâncare și să le spele rufele. Acest lucru era realizat împreună, ca o muncă de clacă, la care participau cu toții. Nouă, germanilor, ne-au fost luate toate din curți: cai, vaci, porci, căruțe, unelte și mașini agricole, toate proviziile și alimentele. Chiar și o grămadă mare de cărămidă arsă, de construcții, cu care tata dorea să construiască un grajd nou, ne-a fost luată.
– Ce amintiri păstrați din timpul școlii?
– Consider că am fost foarte norocos că am putut urma cele șapte clase primare în limba mea maternă. Clasa mea a fost ultima care a putut să termine acasă, în sat, toți cei șapte ani prevăzuți pentru școala elementară. Parohul nostru, pr. Augustin Lehnert, originar din Sânpetru German, a fost o persoană foarte sufletistă. Ne-am dus cu drag la orele de religie, iar în duminici și de sărbători am ministrat, chiar dacă acest lucru nu era privit cu ochi buni la școală. Însă învățătorii erau încă „de școală veche” și au trecut lucrul ăsta cu vederea. În sărbători, de multe ori am fugit de la școală la biserică pentru a ministra, iar apoi, în următoarea pauză am fugit înapoi la școală, la locul meu. Profesorii luau tacit, la cunoștință, treaba aceasta. La acea vreme în fiecare zi era o Sf. Liturghie, iar înainte de a merge la școală am ministrat în biserică. Uneori eram doar trei persoane în biserică: preotul, sacristanul și eu, deoarece oamenii lucrau din greu.
– V-a influențat parohul locului sau alte persoane consacrate în să alegeți calea și chemarea preoției?
– Nu. Pentru mine de la început, de când eram copil mic, de când mă știu și de când îmi amintesc, nu exista nici o îndoială că voi deveni preot. Cum s-a format gândul acesta, nu îmi pot explica. Prima mea amintire este de la o miruire la care am participat, în 1946, la vârsta de aproximativ patru ani. Pe atunci am luat parte oarecum fără a fi conștient de moment. Atunci venise la noi în sat Episcopul Augustin Pacha. Îmi amintesc doar de o mare mulțime de oameni care se afla înghesuită în biserică, iar printre ei mă aflam și eu, un mic copil care nu prea rămăsesem cu multe de la acea sărbătoare. Am vizitat prima oară Catedrala (Domul) când a murit Episcopul Augustin Pacha († 4 noiembrie 1954), iar trupul său neînsuflețit a fost depus acolo, pe catafalc. Vineri, 5 noiembrie, când am venit cu toții de la școală, la vremea amiezii, am auzit că s-au tras clopotele ca pentru mort, iar vestea s-a răspândit repede, cum că Episcopul Pacha a murit. Duminică, 7 noiembrie, dis de dimineață am călătorit la Timișoara cu primul tren, cu vărul mai mare, pentru a-l vedea pe Episcopul decedat. Pe când ajunseserăm, Domul tocmai fusese descuiat, astfel că amândoi am fost printre primii care s-au putut ruga în acea zi la catafalcul Episcopului. Acele clipe îmi rămân mereu vii în amintire.
Dacă îmi amintesc bine, în 1955 preotul nostru a fost transferat la Iecea Mare. La noi, la Satchinez, a venit parohul din Periam-Haulic, pr. Karl Ștefan Ritter, originar din Sânandrei. În vremea sa am absolvit școala elementară și au început căutările unui viitor drum și a unei direcții, care a fost aleasă pentru a ajunge la țel. El a slujit doar doi ani în satul nostru, apoi a fost mutat la Sânandrei, iar noi am primit un paroh originar din Orțișoara, părintele Johann Schneeweiss. Acesta a fost ultimul preot paroh rezident în Satchinez. De atunci înainte depindeam din punct de vedere pastoral de parohii din satele vecine.
– Unde v-ați continuat studiile?
– După încheierea celor șapte clase elemente, m-am pregătit pentru Școala de Cantori din Alba Iulia. Aici am întâmpinat primele dificultăți, deoarece nu cunoșteam limba maghiară, iar secția de limba română tocmai fusese mutată la Iași. Nu m-am descurajat și am încercat să găsesc o soluție. După ce am purtat o corespondență din proprie inițiativă, de capul meu, am fost acceptat la fără frecvență. Mi-a fost trimisă programa pentru fiecare materie în parte, iar eu m-am pregătit de unul singur pentru examene. Limba latină am învățat-o de la părintele paroh, cântatul la armoniu tot la fel, iar celelalte materii le-am învățat acasă. Primul examen l-am dat în ianuarie 1957. La Alba Iulia am călătorit împreună cu un alt văr al meu, care tocmai terminase armata, îndeplinind serviciul militar la Petroșani și care era astfel mai umblat decât mine. Era pentru prima dată când eram nevoit să fiu atât de departe de casă. Mi s-a părut atunci o călătorie de talie mondială. Era foarte frig, ningea și deoarece trenul a sosit cu mare întârziere, am ajuns abia seara târziu în Alba Iulia. O trăsură, care se balansa binișor cu noi, ne-a dus sus în Cetate, iar pe drumul alunecos, înghețat ca sticla, săracul cal abia a reușit să urce cu noi. Ne-am oprit în fața porții mari, am sunat multă vreme cam degeaba, dar într-un sfârșit cineva ne-a lăsat totuși să intrăm. Ne-a condus amabil spre o cameră rece ca gheața, în care am înnoptat amândoi. A doua zi a urmat primul examen. Examenele semestrului al doilea au avut loc în prima jumătate a lunii iunie.
– Cum ați promovat examenele?
– Foarte bine! Acele examene din ianuarie 1957 au fost printre cele mai reușite. Studiul nu a însemnat niciodată o dificultate. Depindea de profesor în ce limbă am susținut examenul. Dacă profesorul știa românește, i-am răspuns în limba română. Dacă știa germană, precum profesorul Ludwig Blédy, era și mai bine! Și pregătirea mea pentru examene era în mai multe limbi. Totul depindea de ce fel de cărți am primit, ca să învăț. Pentru că tot eu trebuia să fac rost și de cărți, sau să mi le cumpăr. M-a ajutat și preotul paroh, fiindcă avea cunoștințe la Timișoara, mai ales părinți care aveau astfel de cărți pentru copiii lor și mi le împrumutau și mie. Religia am învățat-o singur, din Catehismul mare, al lui Franz Spirago, carte pe care mi-a pusă o la dispoziție parohul nostru cu mare plăcere. La primul examen din Religie, preotul-profesor Michael Tyukodi mi-a tradus din maghiară în germană întrebările profesorului Sturek, iar apoi i-a tradus profesorului Sturek răspunsurile mele din germană în română. Asta deoarece profesorul Sturek, care era originar din Ardeal, nu înțelegea limba germană, dar nici limba română nu o prea stăpânea.
În al doilea an nu mi s-a mai permis, de către inspectoratul școlar, să susțin examenele. Așa că acest an l-am pierdut. În următorul an am fost însă admis la studii la zi și m-am mutat la Alba Iulia. A trebuit să repet cel de-al doilea an, așa că am intrat într-o altă clasă, așa că am terminat școala cu acești noi colegi, ajungând la Bacalaureat. Imediat după Bacalaureat a urmat examenul de admitere la Institutul de Teologie.
– Ați avut profesori preferați?
– Eu i-am respectat și iubit pe toți, deoarece, în esență, ei erau aceia care ne conduceau spre țelul nostru, fiecare în felul său. Canonicul Faragó Ferenc a fost directorul Școlii de Cantori, fiind concomitent și profesor de Studii Biblice la Institutul Teologic. Eram 33 de elevi întro singură clasă, iar acest număr a fost limitat de stat prin numerus clausus. Actualul vicar din Oradea, Mons. József Fodor, defunctul Episcop de Satu Mare, Paul Reizer, Mons. Béla Csató și Mons. dr. Árpád Czirják au fost o parte dintre colegii mei de clasă. După absolvirea celor patru ani ai Școlii de Cantori, în anul 1961, am fost admis la Teologie. În liceu, din cei 33, în cele din urmă am absolvit 32, dintre care nu mai puțin de 16 am început Teologia. Cine dorea să rămână cantor, trebuia să susțină încă un examen suplimentar de canto și orgă. Pe noi, ceilalți 16, nu ne-au mai examinat din muzică, decât la dorința proprie.
La Școala de Cantori am învățat și exersat în mod practic să cântăm la armoniu. Pe lângă celelalte discipline obișnuite, cum ar fi matematica, geografia, istoria și literatura maghiară, în Școala de Cantori, am studiat în primul an Catehismul, apoi în al doilea an Istoria Bisericii, în al treilea an Morala, iar în al patrulea an Apologetica. Îmi amintesc că, de exemplu, la limba maghiară, săracul profesor a trebuit să ne predea piese de literatură socialistă contemporană. De multe ori zâmbea și el din cauza conținutului. Cu noi, autoritățile vremii au fost foarte vigilente: inspectorii de stat veneau foarte des în clase. Nu am fost niciodată siguri dacă ne puteam sau nu continua studiile în toamna următoare. Eu trăiam sub permanenta amenințare, că ne-ar putea fi închisă școala sau că nu vom mai avea voie să studiem în continuare – în cazul meu îmi putea fi imputat faptul că tatăl meu servise în război, în armata germană.
– Cum vi s-a părut limba maghiară?
– Mi-a plăcut limba maghiară. Ordinea cuvintelor în propoziție este foarte diferită de cea din limba germană, deci implicit este și o cu totul altă modalitate de gândire. Deci era nevoie să reînvăț totul, fapt pe care l-am găsit interesant. Nu am fost forțați prea tare, să învățăm pe loc, imediat și necondiționat totul, pentru a putea repede trâmbița toate în limba maghiară. Marea majoritate, în școală, erau maghiari, limba de predare era maghiara, iar în pauze, între colegi, limba în care se desfășurau dialogurile era tot maghiara, ca de altfel în întreaga școală, astfel că ne dădeam silința să învățăm limba cât mai repede. În clasa noastră erau doar doi germani, Adolf Fugel († 2019) din Sânnicolau Mare și eu. Dar existau clase în care și mai mulți elevi nu vorbeau ungurește. În Școala de Cantori erau peste 20 de elevi din Dieceza de Timișoara. La Teologie aproximativ 20-25, adică trei sau patru în fiecare an de studiu. Noi, cei din Dieceza de Timișoara, am fost foarte uniți, indiferent de naționalitatea căreia îi aparțineam. Pe lângă germani, se aflau între noi bulgari, cehi, croați și chiar unii români. De obicei, când ne întorceam la Teologie, după vacanță, ne adunam la Arad și rezervam un compartiment întreg, de tren, sau chiar două. Așa am călătorit, noi colegii din Banat, împreună, spre Alba Iulia. În primul an de studiu doar i-am filat discret pe colegii noștri, dar în al doilea an deja eram curioși la cei mai mici, tocmai întrați în anul întâi, după noi. Exista deja o ierarhie. Pe atunci exista o regulă: în timp ce studiam la Școala de Cantori nu aveam voie să stăm de vorbă cu studenții de la Teologie. La acea vreme așa o rigoare și o disciplină domneau atât în Seminar, cât și în Școala de Cantori, care în esență era condus, de facto, ca un Seminar Mic!
– Familia v-a susținut în luarea acestei decizii? Ce sfaturi sau îndemnuri ați primit de la părinți?
– Sincer, nu au fost foarte entuziasmați de decizia mea. La acea vreme comunitatea din satul meu natal nu era caracterizată de o religiozitate fierbinte. Oamenii mergeau la biserică duminica și în sărbători, dar în rest, doar atât. În acei ani numai mama era cu mine și când a aflat, i-a scris tatălui meu, în Canada, despre planul meu. Atunci tatăl meu i-a răspuns, spunându-i să mă lase să fac și să învăț ce îmi doresc, să urmez acea profesie sau vocație pe care mi-o doresc. Astfel, în ceea ce o privea pe mama, am câștigat „bătălia”. Văzându-se silită de context, într-un final și mama a acceptat decizia mea, cu gândul ascuns că fiul ei „oricum se va întoarce acasă” din străinătatea neprimitoare. Când am venit acasă în prima mea vacanță, vecinul nostru, un fierar care știa limba maghiară, m-a „examinat”, adresându-mi câteva întrebări, la care i-am putut răspunde prompt. M-a întrebat cum se spune în maghiară: altes Eisen? I-am răspuns, fără să ghicesc intențiile lui: ócskavas (fier vechi). Cum se spune în maghiară: ein alter Mann? – vénember (om bătrân). Cum se spune: alte Stadt? – óváros (oraș vechi). Cum se spune: alte Burg? – régi vár (cetate veche) – i-am spus. Și așa a trebuit să traduc mai multe cuvinte și fraze, iar apoi fierarul i-a spus mamei (aceasta mi-a povestit-o mama abia aici, la Timișoara, după mulți ani): Fiul tău Martin nu se va mai întoarce aici. Nici nu trebuie să îl aștepți! / Dei´ Martin, der kummt doher nimmi zuruck, do druf brauchscht du nimmi zu warte!
Astfel a început, la sfârșitul lui septembrie 1961, studiul Teologiei la Alba Iulia. Într-o după-amiază, la finele lui octombrie, spiritualul a intrat în sala de studiu, respectiv în clasă, m-a chemat afară și mi-a dezvăluit: „Am primit o telegramă pentru Dvs, cum că v-a sosit pașaportul pentru Canada”. Noi depuseserăm cerere de mai multe ori, înainte, dar până atunci nu ne-au lăsat să plecăm. Tatăl meu lucra pe atunci într-o topitorie de aluminiu, în Canada, pe coasta oceanului Pacific, în vestul sălbatic al Canadei. Noi, mama și cu mine, am pornit în data de 4 februarie, mai întâi spre București, pentru că doar de acolo am putut zbura cu avionul. Până atunci nu văzusem niciodată un avion așa de aproape, doar când zbura câte unul pe cer deasupra satului. La București, vameșii ne-au controlat foarte amănunțit, căutând aur și – mai știe Bunul Dumnezeu – ce. După ce ne-au periat până la piele, am putut decola. Prima aterizare a fost la Viena, următoarea la Zürich, iar de acolo am plecat spre Paris. Pe aeroportul din Paris, la început, nu am găsit pe nimeni care să vorbească germană, iar noi nu cunoșteam franceza. Atunci, mama a încercat să se descurce cu cele câteva cuvinte știute în rusă și pe care le învățase în anii deportării. Din Paris, în ziua aceea nu mai decola nici un avion spre Canada, ci doar a doua zi, așa că ne-au condus la un hotel respectabil, pe Ile de la Cité, în apropiere de Catedrala Notre Dame, pe care am recunoscut-o deja de la mare depărtare. Aici am înnoptat, iar în după-amiaza următoare ne-am continuat călătoria peste oceanul Atlantic, spre Canada.
Ziua aceea părea că nu se mai termina, pentru că zburam mereu spre Apus… Am aterizat după multe ore mai întâi în Montreal, unde am fost luați în evidențe, apoi am zburat peste Winnipeg și în final Vancouver, unde am aterizat seara, târziu. În dimineața următoare am zburat cu un mic avion cu elice până la granița cu Alaska, unde ne aștepta tatăl meu. După o călătorie cu autoturismul, de aproape o sută de kilometri, prin munți înalți și prin păduri seculare, am ajuns în orășelul unde se afla topitoria de aluminiu în care tatăl meu lucra de mai mulți ani și unde trăia. După ce am ajuns, m-am prezentat la parohul locului, spunându-i că vreau să devin preot. Am găsit o parohie foarte bine organizată. Parohul m-a dus la Episcop, care a fost foarte amabil. M-a întrebat din ce Dieceză vin, dacă îl cunosc pe Episcopul meu din România, de care depind, dacă și el mă cunoaște – lucruri la care, la toate, am putut răspunde pozitiv. Atunci a trimis o scrisoare la Alba Iulia și a cerut informații despre mine. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat. Episcopul Áron Márton, de la care îmi luasem rămas bun la plecare, a scris doar referințe bune despre mine, astfel că Episcopul Carrol mi-a zis: Am primit informații foarte bune despre tine. Te primesc! Doar că, între timp, eu am decis deja să mă întorc în Europa, mai precis în Germania. Și tatăl meu a dorit să-mi urmez studiile în Germania. Așa că am petrecut în total doar opt luni în Canada, timp în care am prins un pic de engleză. Atunci i-am scris o scrisoare prelatului bănățean Josef Nischbach († 1970) în Germania, care la acea vreme locuia deja la Freiburg. El mi-a netezit calea spre Institutul Filozofico-Teologic din Königstein în Taunus, aproape de Frankfurt am Main. Acesta era un seminar inter-diecezan, unde studiau mulți studenți emigrați sau refugiați din țările, pe atunci, comuniste: Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia. Din România nu eram decât eu singur. Eram deci o societate destul de pestriță, unde mai pui că ulterior au venit și spanioli, catalani și indieni. Deși am fost admis, totuși a trebuit să depun eforturi să mi se confirme Bacalaureatul, examenul nostru de maturitate, prin susținerea unor examene de diferență și, în plus, a trebuit să recuperez, învățând ebraica și greaca.
(interviu realizat de biroul de presă al Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara; partea a II-a va fi publicată mâine)
