Pr. Giovanni Cesare Pagazzi: A ta este puterea: încrederea în forța lui Cristos

19.10.2021, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a apărut recent cartea: „A ta este puterea: încrederea în forța lui Cristos”, scrisă de pr. dr. Giovanni Cesare Pagazzi și tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 154 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei. Iată prezentarea cărții semnate de Cardinal José Tolentino de Mendonça.

Părintele Giovanni Cesare Pagazzi, profesor la Institutul Pontifical „Ioan Paul al II-lea” pentru Științele Căsătoriei și ale Familiei din Roma (Italia), ne oferă o carte curajoasă, incisivă și necesară, care îndrăznește să aducă în dezbaterea teologică și eclezială (dar și în dezbaterea culturală și chiar în dezbaterea politică) a prezentului nostru comun ceea ce a devenit vexata quaestio contemporană prin excelență: puterea. Noi aparținem unei perioade istorice ambigue cu privire la această temă, care continuă să fie un simptom al luminilor și umbrelor ce caracterizează timpul nostru, deoarece, așa cum ne amintește frecvent papa Francisc, „nu trăim o epocă de schimbare, cât mai ales o schimbare de epocă”.

De exemplu, este neîndoielnic impulsul contemporan de a repeta până la saturație, și în miile de modalități comunicative care sunt la dispoziția noastră astăzi, că „puterea este goală”. Această atitudine este, fără îndoială, și rezultatul revizuirii critice salutare a propriei istorii pe care o face contemporaneitatea, în care puterea a devenit (și devine!) prea des nu exprimare de slujire adusă umanității, ci exercitare prepotentă a unui autoritarism care tinde numai la propria propășire și la propriile interese. Atunci când puterea se constituie în cheie autoreferențială, se distanțează în mod dramatic de acel orizont etic care este adevăratul criteriu al sensului său, al oportunității și credibilității sale. Însă contemporaneitatea merge mai departe, aruncând un soi de suspiciune preventivă și generalizată asupra protagoniștilor și domeniilor, mecanismelor și tehnicilor diferitelor puteri.

Pentru a spune totul, operațiunea actuală de demontare nu ia în discuție numai practicile puterii clar opresive și ilegitime, ci ideea de putere în sine. Așa cum a scris filosoful Michel Foucault, „puterea este astăzi ceea ce trebuie să fie explicat”. Or, nu putem crede în mod naiv că acest conformism nu dă loc unei răsturnări complexe, care este necesar să fie înfruntată dacă vrem realmente să pornim de la patologiile momentului prezent, nu pentru a merge spre prăpastia nihilismului și a fantomelor sale, ci în direcția unei reconstruiri urgente și întemeiate a speranței. De la această diagnoză pornește Pagazzi, explicând-o în următorii termeni: „Coagularea puterii în mâinile câtorva creează adesea nedreptăți efective și dureroase, la care întreaga istorie este spectatoare. Totuși, diagnoza, chiar și corectă, înclină mulți gânditori să considere puterea însăși ca nedreaptă, ca urmare a faptului simplu de a fi «puternic». Din asta derivă o suspiciune prejudiciabilă, adesea simțită și superficială, față de orice exprimare de putere”.

Paroxismul acestei „suspiciuni prejudiciabile” este nu numai viziunea reductivă a ceea ce poate să fie relația oamenilor în societate, ci și viziunea jenantă despre persoana umană care rezultă, și despre Dumnezeu însuși. Desigur, declinările contemporane ale divinului pornind de la „neputință” (să ne gândim la Dietrich Bonhoeffer sau la Johannes Baptist Metz) desfășoară un rol crucial: să arunce o lumină asupra legăturii solidare care unește destinul Răstignitului cu acela al victimelor din orice timp. Însă este inadmisibil să se dea statutului de marginală temei „puterii lui Dumnezeu”, care, în schimb, așa cum demonstrează Giovanni Cesare Pagazzi în termeni exegetici și teologici într-adevăr convingători, trebuie considerat un topos central.

„Puterea” este până acolo o prerogativă a Dumnezeului biblic care va deveni sinonim al numelui divin. Isus se va referi la Dumnezeu vorbind astfel, ca și cum această înzestrare originară a lui Dumnezeu ar putea folosi ca sinteză pentru misterul său. Spune Isus, în Mt 26,64: „De acum îl veți vedea pe Fiul Omului șezând la dreapta puterii și venind pe norii cerului”. Așadar, nu are sens a contrapune atotputernicia lui Dumnezeu milostivirii, bunătății și iubirii sale. Și să nu ne înșelăm: a nega atotputernicia lui Dumnezeu („atotputernicie afectuoasă”, conform expresiei frumoase a lui Pagazzi) ar echivala cu a nega exact credibilitatea milostivirii sale și a iubirii sale. Așa cum ne amintește Domnul în cartea profetului Ieremia (Ier 31,3): „Te-am iubit cu o iubire veșnică; de aceea te-am atras cu bunătate”. Probabil că teologia contemporană ar trebui să citească din nou Spinoza, care, în Etica, spune asta cu claritate: „A fi înseamnă a putea fi. Dumnezeu este «suprema ființă», «ființă foarte perfectă», pentru că este Puterea, nu contrariul”.

Ce anume vrea să indice Pagazzi cu această lucrare foarte frumoasă? Că Dumnezeu, care este supremă și afectuoasă „Putere”, cheamă la ființă toate creaturile, și cu mai mare motiv pe om, chip și asemănare a sa, în măsura în care el le conferă putere. A fi înseamnă a putea fi. Noi dorim, sau manifestăm o voință, numai pentru că putem să dorim și să descoperim în noi forța care face posibilă exercitarea voinței. Întrebarea instigatoare a lui Spinoza, „Ce anume poate un corp?”, are în fond, ca răspuns, o altă întrebare: „Cum poate un corp să fie la înălțimea propriei puteri?” Care este ca și cum am spune: cum putem corespunde pozitiv la plinătatea vocației noastre divine și umane?

Giovanni Cesare Pagazzi alege dintre interlocutorii săi unul din numele centrale ale teologiei din secolul XX, Paul Tillich, recuperând textul celor două conferințe prezentate de teolog și filosof la Hochschule für Politik din Berlin în 1956. În ele, ocolind impasul generat de dezbaterea despre modul de a vorbi despre Dumnezeu atotputernic după Auschwitz, Tillich realizează o dislocare teoretică a problemei. Dacă în acei ani cuvântul „putere” devenise sinonim al cuvântului „rău”, ca și cum i-ar fi asociat ceva ireparabil și demoniac, gânditorul german naturalizat american pariază pe recuperarea categoriei de putere drept componentă a structurii ontologice a ființei. Puterea constă la origine în „forța de a spune «Amin!» vieții”. Prepotența blochează drumul spre viață, amenințând: „Tu nu trebuie să poți!”, în timp ce, în schimb, glasul generativ, care dă dreptate promisiunii făcute fiecăruia la actul nașterii sale, este acela care repetă: „Volo ut sis” („Eu doresc ca tu să fii!”). Ce anume înseamnă a fi „Fiu”, dacă nu „a fi pus în condiție de a putea”? Acest lucru îl contemplăm în Cristos, și această putere Cristos ne face s-o descoperim: „Celor care l-au primit, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (In 1,12). Fiecărei ființe umane îi este revelată și dată această putere.