Dănuț Doboș, Petru Ciobanu: Biserica și istoria. Vol. III. Itinerare istorice și culturale

27.10.2021, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a apărut recent cartea: Biserica și istoria. Vol. III. Itinerare istorice și culturale, scrisă de dr. Dănuț Doboș și pr. dr. Petru Ciobanu. Cartea apare în colecția „Istoria Bisericii”, în formatul 14×20, are 382 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 30 lei. Redăm cuvintele de prezentare semnate de PS Anton Coșa, Episcop de Chișinău.

De multe ori, luând în mână vreo carte care ne vorbește despre trecut, mă întreb dacă astăzi, la începutul celui de-al treilea mileniu de la nașterea Mântuitorului, mai are cineva nevoie de istorie, dacă ceea ce a fost înaintea noastră mai stârnește interesul cuiva? „A fi sau a nu fi”, această mare dilemă a lui Hamlet, devine, în contextul întrebării pe care mi-o adresez, una fundamentală pentru devenirea noastră ca oameni, iar în contextul nostru bisericesc, și ca oameni ai lui Dumnezeu. La drept vorbind – și nu o spun doar pentru că așa am citit undeva, ci pentru că așa am experimentat eu însumi ca preot și episcop -, „a fi sau a nu fi” devine tot mai mult „a avea, și a avea mai mult”, expresie a materialismului care ne înghite tot mai mult și împotriva căruia s-au pronunțat și Papa Ioan Paul al II-lea și Papa Benedict al XVI-lea, iar acum și Papa Francisc, dornic să redea Bisericii tot mai mult acel chip al Bisericii primare, în care toți erau „o singură inimă și un singur suflet”, în care „niciunul dintre ei nu spunea că ceea ce are este al său, ci toate le aveau în comun” (Fap 4,32), dovadă că pentru cei dintâi discipoli ai lui Isus era mult mai important faptul de a fi creștini decât de a avea, poate cu o singură excepție: de a-l avea pe Isus. Însă nimeni nu poate să-l aibă pe Isus dacă nu este ucenicul său (cf. Lc 9,23-25).

În clipa în care pentru om „a avea” este mai important decât „a fi”, spiritualul coboară pe scara valorilor după care omul, creat după chipul lui Dumnezeu (Gen 1,27), își călăuzește viața, renunțând la a mai fi ghidat de Cel Preaînalt și fiind prins în vârtejul dorinței de a avea cât mai mult, dar și de a fi cât mai puțin: mai puțin om și mai puțin creștin. Tristă realitate! Pentru a dărâma acest zid care-l separă tot mai mult pe om de Dumnezeu și pentru a reface puntea care-l conduce spre Creator, ar trebui repusă în valoare, pe lângă credință, istoria, acea maestră a vieții, cum o numeau latinii.

Mă refer aici, în primul rând, la istoria sacră, așa cum ne-o relatează Sfânta Scriptură, pentru că în ea găsim manifestarea lui Dumnezeu, care „atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16). În același timp, cine dintre noi nu a fost însuflețit de astfel de personaje biblice ca Samson, Samuel, David, Solomon, Ilie, Iudita, Estera, frații Macabei, profeții, apostolii, care reprezintă pentru fiecare dintre noi, dincolo de slăbiciunea lor umană, modele de trăire a credinței și de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu? Sunt convins că nu doar eu, ci și mulți alții au fost inspirați de acești eroi ai credinței în alegerea stării lor de viață, unii pentru preoție, alții pentru viața consacrată, alții pentru viața de familie; unii au devenit misionari în țări străine, alții se dedică cu dăruire totală slujirii aproapelui. Așa am înțeles și eu mai bine de ce istoria este într-adevăr magistra vitae.

Dar istoria nu se oprește. Isus Cristos, în care se împlinesc profețiile și istoria Vechiului Testament, este și punctul de plecare al istoriei Bisericii, o istorie care trebuie să fie cunoscută în aceeași măsură în care este știută istoria sacră, pentru că din această Biserică facem parte și noi. Și aici voi reda ceea ce spunea Caragiale: „Istoria pentru noi trebuie să fie… un șir de icoane sfinte de unde să căpătăm totdeauna învățătură de adevăr și insuflare de virtute”. Astfel, și istoria de două mii de ani a Bisericii vine să ne ofere învățături importante pentru viața noastră, să ne ofere modele de virtute, de adevărați discipoli ai lui Cristos. Pe lângă asta, istoria ne este învățătoarea în a evita multe dintre greșelile trecutului. Or, nu în zadar spunea Nicolae Iorga – iar el știa bine ce spune – că „istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se”.

A fi istoric este o vocație, la fel cum este o chemare și a cunoaște istoria. De aceea, consider că, prin acest al treilea volum, ca și prin cele două precedente, din lucrarea Biserica și istoria, cei doi autori – dl Dănuț Doboș și pr. Petru Ciobanu – își realizează vocația lor de cercetători ai trecutului, mai ales al celui bisericesc, parte și el a planului de mântuire al lui Dumnezeu. Mă bucur să văd inserate aici studii care privesc inclusiv și Biserica noastră locală din Republica Moldova, care sunt extrem de prețioase, având în vedere faptul că până nu demult în acest spațiu viața catolicilor nu a prea interesat pe nimeni. Alături de studii similare făcute în Arhidieceza de București și Dieceza de Iași, ele ne ajută să înțelegem și să aprofundăm comuniunea noastră de credință și faptul că, pentru o bună perioadă, am făcut parte din aceeași Biserică locală. Trecând prin textele care formează această culegere de articole, m-am simțit, în același timp, și mai mult și mai puternic, mădular al întregii Biserici, prin alegerea făcută de autori de a include aici și studii care privesc istoria universală, dovedind astfel, o dată în plus, legătura de iubire care unește între ele Bisericile locale cu Biserica universală.

Totodată, volumul este un îndemn de a ne împlini vocația de oameni ai prezentului prin cunoașterea trecutului, de a putea spune și noi, împreună cu psalmistul: „Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit; părinții noștri ne-au povestit lucrarea pe care ai săvârșit-o în zilele lor, în zilele de demult” (Ps 44,2). Consider că ne vom putea trăi mai bine viața de credință dacă vom privi la strămoșii noștri, la cum și-au trăit ei chemarea creștină, la ce lupte au trebuit să ducă pentru a și-o păstra, la ce preocupări au avut, la moștenirea pe care ne-au lăsat-o și pe care, la rândul nostru, trebuie să o transmitem generațiilor viitoare.

Avem în față rodul colaborării nu doar dintre doi istorici, ci și dintre trei Biserici locale, dintre Departamentul de Cercetare Istorică „Fericitul Anton Durcovici” al Episcopiei de Iași, Centrul „Biserica și istoria”, de pe lângă Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, și Oficiul Diecezan pentru Cultură, Cercetare, Publicații și Informații al Episcopiei de Chișinău, fapt pentru care le sunt recunoscător celor doi cercetători, dorindu-le ca și pe viitor să-și împlinească această vocație de a fi istorici, având parte de binecuvântarea cerească, pe care o invoc asupra lor de la Dumnezeu prin mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, Maica Bunului Sfat.