A trecut la Domnul Cardinalul Francisco Álvarez Martínez
05.01.2022, Vatican (Catholica) - Cardinalul spaniol Francisco Álvarez Martínez, Arhiepiscop emerit de Toledo, a murit miercuri, 5 ianuarie 2022, la ora 6.45, într-un centru spitalicesc din Madrid, după o boală lungă. Născut la 14 iulie 1925 la Santa Eulalia de Ferroñes Llanera, în Arhidieceza de Oviedo, la 11 iunie 1950 a fost hirotonit preot. Numit Episcop de Tarazona la 13 aprilie 1973, a primit hirotonirea episcopală la 3 iunie. La 20 decembrie 1976 a devenit Episcop de Calahorra y La Calzada-Logroño și la 12 mai 1989 Episcop de Orihuela-Alicante. La 23 iunie 1995 a fost numit Arhiepiscop de Toledo. În Consistoriul din 21 februarie 2001 a fost creat Cardinal cu titlul „Santa Maria Regina Pacis a Monte Verde”. La 24 octombrie 2002 a renunțat la conducerea pastorală a Arhidiecezei de Toledo.
La Toledo, ca păstor între 1995 și 2002, a relansat concret misiunea evanghelizării între al doilea și al treilea mileniu și a îmbogățit Arhidieceza – sediu primațial – cu diferite inițiative, și cu puternic caracter social, cum este fundația Hogar 2000, pentru bolnavii de SIDA, instituind în afară de aceasta postul de televiziune diecezan. Iată o sinteză a slujirii desfășurate de Cardinalul Francisco Álvarez Martínez în amintirea actualului Arhiepiscop de Toledo, Mons. Francisco Cerro Chaves, care a reevocat figura predecesorului său într-un mesaj de condoleanțe. Francisco Álvarez Martínez a făcut studiile ecleziastice în seminarul diecezan din Oviedo, oraș în care a fost hirotonit preot în 1950. Din 1955 până în 1958 a studiat drept canonic la Universitatea Pontificală din Salamanca, obținând licența, iar din 1960 până în 1962 la Universitatea Pontificală Comillas la Madrid, obținând doctoratul.
La 11 februarie 1958 a fost numit canonic al Catedralei mitropolitane din Oviedo: în timpul episcopatului Mons. Lauzurica y Torralba, din 1950 până în 1957, i-a fost secretar particular. Funcție pe care a unit-o cu slujirea sacerdotală în cartierul Corredoria. A fost cancelar-secretar al Arhiepiscopiei de Oviedo din 1958 până în 1962, rol desfășurat din nou din 1965 până în 1969. Și în 1969 a fost numit cancelar-secretar și vicar episcopal – secretar al grupului de vicari. Alături de aceste slujiri, s-a ocupat de capelania reședinței universitare a Institutului terezian din Oviedo din 1960 până în 1973. Numit Episcop de Tarazona de Papa Paul al VI-lea în 1973, a primit hirotonirea episcopală de la Arhiepiscopul Luigi Dadaglio, Nunțiu Apostolic în Spania. Co-consacratori au fost Mons. Cantero Cuadrado, Arhiepiscop de Zaragoza, și Méndez Asensio, Arhiepiscop de Pamplona. Obedientia et pax a fost motoul său episcopal. În decembrie 1976 a fost numit Episcop al Diecezei de Calahorra y La Calzada-Logroño, luând în posesie canonică la 16 ianuarie 1977. Și în mai 1989 a fost transferat la Dieceza de Orihuela-Alicante, pe care a luat-o în posesie canonică la 17 iunie. Numit la sediul primațial de Toledo în iunie 1995, a luat în posesie canonică la 24 septembrie. Apoi, în 2002, a renunțat la conducerea pastorală a Arhidiecezei de Toledo.
În cadrul episcopatului spaniol a desfășurat multiple funcții. A fost membru al comisiei permanente și al comitetului executiv al Conferinței Episcopale din 1993 până în 1999. Anterior, din 1984 până în 1993, a fost președinte al comisiei mixte de Episcopi și superiori majori ai călugărilor și institutelor seculare. În 1994, la indicația Conferinței Episcopale, a participat la Sinodul Episcopilor despre „Viața consacrată și misiunea sa în Biserică și în lume”. În intervenția sa la lucrările adunării a cerut să se insiste „mai mult asupra unei chemări la sfințenie a vieții consacrate”. În Curia Romană a făcut parte din Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică, din Consiliul Pontifical pentru Laici și din Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor.
În octombrie 1999, la desemnarea Papei, a participat la a doua adunare specială pentru Europa a Sinodului Episcopilor, denunțând în intervenția sa „provocările legate de răspândirea unei vagi religiozități și a unui ateism practic. Această de-creștinare – a afirmat el – slăbește viața și capacitatea evanghelizatoare a Bisericii, unde este alarmantă diminuarea de vocații sacerdotale, de viață consacrată și de implicare seculară”. Răspunsul Diecezei, pentru el, ar fi avut necesitatea de a se concentra într-o spiritualitate „împotriva consumismului materialist”, articulându-se în câteva aspecte: „coresponsabilitate în fața individualismului, viața familială, atitudinea misionară și ecumenică”, reelaborând „o ecleziologie de comuniune între episcopat, viața consacrată și laici, carisme și slujiri”.
A trăit cu intensitate spirituală deosebită Anul Sfânt 2000, relansând misiunea de evanghelizare în Arhidieceză și îndreptându-și atenția spre „Isus Cristos viu în Biserica Sa și izvor de speranță”, așa cum a scris în „L’Osservatore Romano” la 22 ianuarie 2000. „Creștinii”, a subliniat el, „nu mai trebuie să se lase dominați de cultura europeană persistentă a separării între valorile spiritului și progresul material, care deformează viziunea transcendentă a omului din popoarele noastre, cu pretenția de a voi să înscrie influența creștinilor la sfera pur privată și individuală”. Și a indicat familiile și parohiile, „micile comunități apostolice”, ca „locurile de răspuns la fragmentarea individualistă”.
La 16 decembrie 2000 a celebrat Liturghia în ritul hispano-mozarabic – deosebit de îngrijit la Toledo – la altarul Catedrei din Bazilica San Pietro, în cadrul celebrărilor jubiliare. Și cu o seară înainte, în cursul rugăciunii Anului Sfânt în Piața San Pietro, a reafirmat că „evanghelizarea trebuie să fie izvor de transformare pentru societate: Evanghelia este forța regeneratoare a noii culturi când pătrunde până la rădăcini”. Pentru el, familia avea un rol decisiv: a repetat aceasta și la întâlnirile dintre Cardinali în ajunul Conclavului din 18 și 19 aprilie 2005 – primise purpura de Cardinal în Consistoriul din februarie 2001 – la care a luat parte chiar cu trei luni înainte de împlinirea vârstei de optzeci de ani. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
