Papa Francisc: Din criză nu ieșim singuri, ieșim riscând și luându-l de mână pe celălalt
04.07.2022, Vatican (Catholica) - Despre pandemie, îngrijirea pământului și tineri. Acestea au fost temele primei părți a amplului interviu oferit de Papa Francisc pentru agenția de presă argentiniană Télam. Interviul a fost realizat pe 20 iunie 2022, în Casa Santa Marta din Vatican, pentru L’Osservatore Romano, și a fost tradus integral pentru Ercis.ro de către pr. Mihai Pătrașcu. Redăm aici prima parte a interviului.
– Papa Francisc, ați fost una dintre vocile cele mai importante într-o perioadă de mare singurătate și frică în lume în timpul pandemiei. Ați știut s-o descrieți ca limitele unei lumi în criză în domeniu economic, social și politic. Și cu acea ocazie ați spus o frază: „Dintr-o criză nu ieșim niciodată egali, ieșim mai buni sau mai răi”. Cum credeți că ieșim din ea? Încotro ne îndreptăm?
– Nu îmi place. În unele sectoare a existat o creștere, dar în general nu îmi place, pentru că a devenit selectivă. Uite, însuși faptul că Africa nu are vaccinurile sau are dozele minime înseamnă că salvarea de boală a fost dozată și pe baza altor interese. Faptul că Africa are așa de multă nevoie de vaccinuri arată că nu a funcționat ceva. Când spun că nu ieșim niciodată egali, este pentru că în mod inevitabil criza te schimbă. În plus, crizele sunt momente ale vieții în care se face un pas înainte. Există criza adolescenței, cea a vârstei majore, cea a celor patruzeci de ani. Viața marchează etapele cu crizele. Deoarece criza te pune în mișcare, te face să dansezi. Și trebuie să știi să le înfrunți, pentru că dacă nu o faci, le transformi în conflict. Și conflictul este ceva închis, caută soluția în interiorul său și se autodistruge. În schimb, criza este în mod necesar deschisă, te face să crești. Unul dintre cele mai serioase lucruri ale vieții este de a ști să trăiești o criză, nu cu amărăciune. Ei bine, cum am trăit criza? Fiecare a făcut ceea ce a putut. Au existat eroi, pot vorbi despre cei pe care i-am avut mai aproape aici: medici, asistenți, asistente, preoți, surori, laici, laice, care cu adevărat și-au dat viața. Unii au murit. Cred că în Italia au murit peste șaizeci. A-ți da viața pentru alții este unul dintre lucrurile reieșite în această criză. Și preoții s-au comportat bine, în general, pentru că bisericile erau închise, dar au telefonat oamenilor. Erau preoți tineri care îi întrebau pe bătrâni de ce anume au nevoie de la piață și făceau cumpărături pentru ei. Adică crizele te constrâng să fii solidar, pentru că toți sunt în criză. Și acolo creștem.
– Mulți credeau că pandemia a pus limite: la inegalitatea extremă, la nepăsarea față de încălzirea globală, la individualismul exacerbat, la reaua funcționare a sistemelor politice și de reprezentare. Totuși, există sectoare care insistă în reconstruirea condițiilor pre-pandemice.
– Nu ne putem întoarce la siguranța falsă a structurilor politice și economice pe care le aveam înainte. Așa cum spun că nu ieșim din criză egali, ci ieșim mai buni sau mai răi, spun și că din criză nu ieșim singuri. Ori ieșim toți, ori niciunul. Prezumția că un singur grup poate să iasă din criză pe moment îți poate da salvarea, dar este o salvare parțială, economică, politică sau a unor sectoare ale puterii. Dar nu se iese complet. Rămâi închis de alegerea de putere pe care ai făcut-o. De exemplu, ai transformat-o într-o afacere sau te-ai întărit cultural în timpul crizei. A folosi criza în avantajul propriu înseamnă a ieși rău din ea și, mai ales, a ieși singuri din ea. Din criză nu ieșim singuri, ieșim riscând și luându-l de mână pe celălalt. Dacă nu o poți face, nu poți ieși din ea. Așadar, acesta este aspectul social al crizei. Este o criză de civilizație. Și există cazul în care și natura este în criză. Îmi amintesc că în urmă cu câțiva ani am primit diferiți șefi de guvern și șefi de stat din țările polineziene. Și unul dintre ei a spus: „Țara noastră se gândește să cumpere pământuri în Samoa, pentru că peste 25 de ani poate că nu vor mai exista pentru că nivelul mării crește mult”. Nu ne dăm seama, dar există o vorbă spaniolă care trebuie să ne facă să reflectăm: „Dumnezeu iartă mereu”. Fiți siguri că Dumnezeu iartă mereu și noi oameni iertăm din când în când. Dar natura nu iartă niciodată. Se răzbună. Folosești natura, iar ea te distruge.
O lume supraîncălzită ne îndepărtează și de construirea unei societăți drepte și fraterne. Există criza, pandemia și vestitul covid. Când eram student, maximul pe care ți-l provocau virușii „corona” era răceala. Dar după aceea au fost mutații și s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Este foarte curioasă mutația virușilor, pentru că suntem în fața unei crize virale, dar și a unei crize mondiale. O criză mondială în raportul nostru cu universul. Nu trăim în armonie cu creația, cu universul. Și îl luăm la pălmuit încontinuu. Folosim rău forțele noastre. Există persoane care nu își imaginează pericolul în care se află astăzi omenirea cu această supraîncălzire și această manipulare a naturii. Vă relatez o experiență personală: în 2007, eram în grupul de redactare a Documentului de la Aparecida și atunci veneau propunerile brazilienilor care vorbeau despre îngrijirea naturii. „Dar acești brazilieni, ce au în cap?”, mă întrebam în acea vreme, pentru că nu înțelegeam nimic. Dar puțin câte puțin m-am trezit și atunci am simțit urgența de a scrie ceva. După mulți ani, când m-am dus la Strasbourg, președintele François Hollande l-a trimis pe ministrul mediului să mă primească, în acea vreme era Ségolene Royale. La un moment dat, m-a întrebat: „Este adevărat că scrieți ceva despre ambient?” Când i-am răspuns că da, mi-a cerut: „Vă rog, publicați-o înainte de Conferința de la Paris”. Astfel, am întâlnit din nou oamenii de știință care mi-au înmânat o schiță, apoi am întâlnit teologii care mi-au înmânat o altă schiță, și astfel s-a născut Laudato si’. A fost o exigență pentru a crea conștiința că luăm la pălmuit natura. Și natura se va răzbuna… Se răzbună.
– În enciclica Laudato si’ avertizați că se vorbește adesea de ecologie, dar separând-o de condițiile sociale și de dezvoltare. Care ar fi aceste noi reguli în termeni economici, sociali și politici, în mijlocul a ceea ce dumneavoastră ați definit o criză de civilizație și cu un Pământ care cel mult spune „nu mai reușesc”?
– Este totul unit, este armonios. Nu te poți gândi la persoana umană fără natură și nu te poți gândi la natură fără persoana umană. Este ca acel text din Geneză: „Fiți rodnici, înmulțiți-vă și stăpâniți pământul”. A stăpâni înseamnă a intra în armonie cu Pământul pentru a-l face rodnic. Și noi avem această vocație. Există o expresie a aborigenilor din Amazonia care îmi place: „a trăi bine”. Au această filozofiei a lui a trăi bine, care nu are nimic de-a face cu al nostru porteño „a se distra” sau cu italianul dolce vita. Pentru ei, este vorba de a trăi în armonie cu natura. Este necesară aici o alegere interioară din partea persoanelor și a țărilor. O convertire, am spune noi. Când îmi spuneau că Laudato si’ era o enciclică frumoasă despre ambient, răspundeam că nu era așa, că era „o enciclică socială”. Pentru că nu putem separa socialul de ambient. Viața bărbaților și a femeilor se dezvoltă în cadrul unui ambient. Îmi vine în minte o vorbă spaniolă, sper nu prea guarango, care spune „Celui care scuipă spre cer, îi cade în cap”. Maltratarea naturii este așa ceva. Natura se răzbună. Repet: natura nu iartă niciodată, dar nu pentru că este răzbunătoare, ci pentru că noi punem în mișcare procese de degenerare care nu sunt în armonie cu ființa noastră. În urmă cu câțiva ani, am rămas înmărmurit când am văzut fotografia unei nave care depășise pentru prima dată Polul Nord. Polul Nord navigabil! Ce înseamnă? Că ghețarii se distrug, se topesc, din cauza încălzirii. Când se văd aceste lucruri, trebuie să punem o frână. Și tinerii sunt cei care observă asta mai mult. Noi adulții ne-am obișnuit rău, spunem „nu este o problemă” sau pur și simplu nu înțelegem.
– Tinerii, cum subliniați, par să aibă o conștiință ecologică mai mare, dar adesea pare să fie segmentată. Astăzi, vedem mai puțină angajare politică și chiar atunci când este vorba de a vota, participarea este foarte scăzută printre cei de sub 35 de ani. Ce le-ați spune acestor tineri? Cum pot fi ajutați să reconstruiască speranța lor?
– Ați atins un punct dificil, adică dezinteresul politic al tinerilor: de ce nu se angajează în politică, de ce nu intră în joc? Pentru că parcă sunt descurajați. Au văzut – nu spun toți, nicidecum – situații de acorduri mafiote și de corupție. Când tinerii dintr-o țară văd, cum se obișnuiește să se spună, că „este vândută chiar și mama” numai să se facă o afacere, atunci cultura politică scade. Și pentru aceasta nu vor să fie în politică. Și totuși, avem nevoie de ei, pentru că ei trebuie să propună salvarea politicii universale. Și pentru ce salvarea? Pentru că dacă nu schimbăm atitudinea noastră față de ambient, ne afundăm cu toții. În decembrie, am avut o întâlnire științifico-teologică despre această situație ambientală. Și îmi amintesc că directorul Academiei Italiene de Științe a spus: „Dacă nu se schimbă, nepoata mea care s-a născut ieri va trebui să trăiască peste 30 de ani într-o lume nelocuibilă”. Pentru aceasta le spun tinerilor că nu este vorba numai de a protesta, ci trebuie să găsească și modul de a lua asupra lor procesele care ne vor ajuta să supraviețuim.
– Credeți că parte din frustrarea unor tineri face în așa fel încât să fie seduși de discursurile de ură și de opțiunile politice extreme?
– Procesul unei țări, procesul de dezvoltare socială, economică și politică, are nevoie de o reevaluare continuă și de o ciocnire continuă cu alții. Lumea politică este această ciocnire de idei, de poziții, care ne purifică și ne face să mergem înainte împreună. Tinerii trebuie să învețe această știință a politicii, a conviețuirii, dar și a luptei politice care ne purifică de egoisme și ne face să înaintăm. Este important a-i ajuta pe tineri în această angajare socio-politică, precum și de a nu „lăsa să li se vândă o căsuță poștală”. Dar astăzi cred că tinerii sunt mai treji. În timpurile mele nu ne „vindeau o căsuță poștală”, ne vindeau Poșta Centrală. Astăzi sunt mai treji, mai vii. Am multă încredere în tineri. „Da, dar nu vin la Liturghie!”, îmi spune un preot. Răspund că trebuie să îi ajutăm să crească și să îi însoțim. Apoi Dumnezeu va vorbi fiecăruia dintre ei. Dar trebuie să îi lăsăm să crească. Dacă tinerii nu sunt protagoniștii istoriei, suntem fripți. Pentru că sunt prezentul și viitorul.
– În urmă cu câteva zile ați vorbit despre importanța dialogului inter-generațional.
– În această privință, aș vrea să spun un lucru pe care îmi place să îl subliniez: trebuie să restabilim dialogul între tineri și bătrâni. Tinerii trebuie să dialogheze cu rădăcinile lor și bătrânii trebuie să își dea seama că lasă o moștenire. Tânărul, când întâlnește pe bunicul sau pe bunica, primește limfă, primește lucruri și le duce înainte. Și bătrânul, când întâlnește pe nepotul sau pe nepoata, are speranță. Există un vers foarte frumos de Bernádez, nu știu în care poezie, care spune: „Ceea ce copacul are înflorit, vine din ceea ce este îngropat”. Nu spune „florile vin de jos”. Nu, florile sunt deasupra. Dar acest dialog de sus în jos, al luării din rădăcini și a duce înainte, este adevărata semnificație a tradiției. M-a impresionat și o frază a compozitorului Gustav Mahler: „Tradiția este garanția viitorului”. Nu este o piesă de muzeu. Este ceea ce îți dă viață, numai să te facă să crești. Cu totul altceva înseamnă a merge înapoi, ceea ce este un conservatorism nesănătos. „Pentru că mereu s-a făcut așa, nu risc un pas înainte”, raționează ei. Probabil că asta are nevoie de explicații ulterioare, dar eu merg la esența dialogului tinerilor cu bătrânii, pentru că de acolo se naște adevărata semnificație a tradiției. Nu este tradiționalism. Este tradiția care te face să crești, este garanția viitorului.
