Cardinalul Gianfranco Ravasi: Cele trei fire ale „Dei Verbum”
13.10.2022, Vatican (Catholica) - Este greu să rezist memoriei autobiografice: am ajuns la Roma, încă nu aveam douăzeci de ani, pentru a începe studiile mele în teologie chiar în după-amiaza zilei de 11 octombrie 1962. Eram, așadar, prezent și eu în acea seară în mulțimea imensă care, în Piața San Pietro, asculta de acum celebrul „discurs al lunii” al Sfântului Papă Ioan al XXIII-lea, așa cum am fost printre cei care, după trei ani, la 8 decembrie 1965, asistau la încheierea solemnă a adunării conciliare cu Sfântul Papa Paul al VI-lea, pentru a nu vorbi după aceea despre diferitele dăți în care – prin autorizarea unui Episcop – am participat ca spectator la unele sesiuni în San Pietro, urmărind intervențiile părinților conciliari. Însă Conciliul Vatican II nu este împletit cu viața mea numai din motive biografice. Este împletit datorită unui fapt mai radical care este împărtășit și de toți cei care niciodată n-au pus piciorul în Roma în anii aceia, și totuși au fost „contaminați” în mod benefic de acel eveniment, așa cum a fost toată Biserica în deceniile care au urmat.
Încă de la anunțarea convocării din partea Sfântului Papă Ioan al XXIII-lea la 25 ianuarie 1959 în Bazilica San Paolo, și apoi în timpul întregului Conciliu și al celor șaizeci de ani pe care îi avem în urma noastră, s-a respirat și s-a trăit de fapt o atmosferă intensă și unică, un freamăt care în mod paradoxal a făcut ca Biserica să privească de-a lungul a două direcții antitetice și totuși complementare. De fapt, pe de o parte, se proiecta spre lumea în evoluție și, prin urmare, spre orizonturi viitoare, făcând să răsune acel cuvânt pe atunci un pic emoționant „aggiornamento” (aducere la zi). Pe de altă parte, se voia să se elibereze de mantia un pic prăfuită a unei istorii seculare inima pulsantă a Evangheliei, vitalitatea originilor creștine, matricea doctrinală eclezială profundă, făcând astfel un soi de privire retrospectivă.
Tocmai pentru acest ultim aspect unii părinți considerați „progresiști” reproșau colegilor care obiectau că ei înșiși sunt adevărații servatores, „conservatorii” spiritului genuin radical al Tradiției, în timp ce opozanții în ultimă analiză se revelau novatores, susținând teze și practici posterioare. Climatul de redescoperire a izvoarelor creștine ca „noutate” autentică era trăit atunci în mod puternic, uneori prea frenetic: se explică astfel și unele degenerări succesive și încetinirea paralelă a acelei tensiuni spirituale. Totuși, cred că această moștenire de natură generală nu s-a stins niciodată total, așa încât este adevărat că și astăzi adjectivul „conciliar” trezește mereu o palpitație, o vibrație, un zdruncin interior, un apel de a trăi mai eficace creștinismul.
Ei bine, un fir care se deapănă nu numai în toate documentele conciliare, dar care a devenit o rază solară care a luminat până în zilele noastre toată Biserica, a fost acela al Cuvântului lui Dumnezeu. El a avut steaua sa polară chiar în constituția denumită semnificativ Dei Verbum. Inițial se imaginase un titlu mai reductiv, De Sacra Scriptura, făcând trimitere exclusiv la Biblie. Însă după aceea s-a marcat faptul că cuvântul lui Dumnezeu precedă și excedă Sfânta Scriptură: de fapt, aceasta din urmă este atestarea obiectivă a Revelației lui Dumnezeu care răsună însă deja în creație și în istorie și care se revarsă prin Duhul Sfânt luminând Scriptura în Tradiție, în care se împlinește ceea ce declara în mod sugestiv Sfântul Grigore cel Mare într-o omilie a sa despre Ezechiel: Scriptura cum legente crescit, „Scriptura crește cu acela care o citește”. Iată, așadar, titlul final De divina Revelatione.
Nu degeaba, voind să readucă iar în centrul vital al Bisericii Cuvântul lui Dumnezeu la distanță de decenii de acel document conciliar, Papa Benedict al XVI-lea ca pecete a Sinodului din 2008 a pus ca incipit al exortației sale apostolice post-sinodale formula Verbum Domini. De fapt, cuvântul divin cu conciliul a strălucit în mod clar în liturgie, în cateheză, în spiritualitate (lectio divina!), în pastorație, în teologie, în cultură. În această ultimă privință, îmi amintesc în acei ani tranziția grea pe care profesorii de la Universitatea Gregoriana au trebuit să o împlinească, făcând cursurile lor tot mai modelate pe Biblie ca izvor, depășind folosirea conform căreia reflecția speculativă convoacă textele biblice ca suport al tezelor deja elaborate. O inversare metodologică ce este normală acum în tratatele teologice dar care atunci părea o revoluție, deși nu era altceva decât o întoarcere la origini. De fapt, Părinții Bisericii, așa cum s-a notat de mulți, nu vorbeau (sau scriau) despre Biblie, ci vorbeau Biblia.
Este impunătoare bibliografia care a aprofundat conținuturile din Dei Verbum, aprobată de adunarea conciliară la 18 noiembrie 1965 cu 2.350 de votanți și numai 6 voturi contrare și pecetluită de Sfântul Papă Paul al VI-lea. Noi acum vom evoca numai în mod aluziv o triadă de fire tematice, de altfel cunoscute și analizate pe larg. Primul fir conducător este cel al legăturii dintre Scriptură și Tradiție, exprimată în capitolele I și II prin formula latină Verbum Dei scriptum vel traditum. Să lăsăm să vorbească însuși conciliul: „Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură sunt strâns legate și comunică între ele. Căci amândouă, curgând din același izvor divin, devin, într-un fel, o unitate și tind spre același scop” (nr. 9). Așadar, Scripturile sunt Cuvânt al lui Dumnezeu fundamental și radical, dar nu tot Cuvântul lui Dumnezeu. Ele cristalizează în scris acel Cuvânt dar nu ca un depozit inert, ci ca putere de viață care se lărgește în Cuvântul divin transmis în Biserică, întocmai Verbum traditum, adică Tradiția lumina de „Duhul adevărului” promis de Isus Cristos. Magisteriul eclezial „nu este deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujește, învățând numai ceea ce a fost transmis”, susținut de Duhul Sfânt. În sinteză, Scriptura, Tradiția și magisteriul sunt interconectat într-o legătură vie și într-o unică finalitate mântuitoare.
Al doilea fir tematic, dezvoltat de la capitolul III la V, unește doi pilaștri ai Teologiei Cuvântului lui Dumnezeu care au solicitat de-a lungul secolelor o multiplicitate variată de reflecții: inspirația și hermeneutica sau interpretarea. Complexitatea temelor ne permite să sugerăm numai o idee esențială. Pe de o parte, împotriva oricărei tentații simplificatoare se reafirmă că împreună-prezența autorului divin și a celui uman revelează calitatea autentică a inspirației analogă Întrupării. Ea comportă un Cuvânt suprem și transcendent care se manifestă în cuvinte concrete și istorice. Pe de altă parte, tocmai prin această duplicitate armonioasă, interpretarea corespunzătoare a Cuvântului sacru trebuie să țină cont de o instrumentar fie teologic, fie istorico-critic (de exemplu, genurile literare) care să exorcizeze orice literalism fundamentalist, dar și orice aplicare liberă și vagă. Astfel se evidențiază „adevărul” pozitiv pe care Cuvântul lui Dumnezeu vrea să îl ofere, evitând terminologia din trecut de factură negativă care vorbea de „ineranță”. Se afirmă în acest mod „despre cărțile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în scrierile sacre” (nr. 11).
Afirmație importantă pentru a stinge conflictul dintre credință și știință și orice „caz Galileo”. Acesta pe bună dreptate scria abatelui benedictin din Pisa, Benedetto Castelli, că „autoritatea Duhului Sfânt a avut ca țintă să îi convingă pe oameni despre acele adevăruri care, fiind necesare pentru mântuirea noastră și depășind orice discurs uman, nu puteau fi cunoscute printr-o altă știință nici prin alt mijloc decât prin gura aceluiași Duh Sfânt”. Este ceea ce deja a intuit Sfântul Augustin când afirma că „nu se citește în Evanghelie că Isus ar fi spus: Vi-l voi trimite pe Mângâietorul care vă va învăța cum merg soarele și luna. Voia să formeze creștini, nu matematicieni.” Cuvântul lui Dumnezeu proclamă adevărul mântuitor și nu pe cel științific.
În sfârșit al treilea fir se desfășoară în capitolul al VI-lea și împletește Biblia și viața, mai ales în domeniul existenței credincioase. De fapt, „Cuvântul lui Dumnezeu constituie, pentru fiii Bisericii, tăria credinței, hrană a sufletului, izvor curat și nesecat al vieții spirituale” (nr. 21). În această lumină, între diferitele orientări pastorale oferite de Dei Verbum subliniem apelul la studierea și la citirea Bibliei pentru ca ea să fie sufletul predicii pastorale, al catehezei, al omiliei liturgice, al teologiei și al rugăciunii, așa încât „să se poată desfășura un dialog între Dumnezeu și om”. Această considerație ne conduce spontan la o reflecție concluzivă pe care o încredințăm unei scene curioase și la două personaje. Vladimir: „Ai citit vreodată Biblia?” Estragon: „Biblia?… cred că am aruncat o privire.” Replicile pe care și le schimbă cei doi vagabonzi protagoniști ai dramei celebre a lui Samuel Beckett Așteptându-l pe Godot (1952) exprimă o atitudine comună pentru mulți: o privire trebuie aruncată peste acest text așa de aclamat, dar, așa cum se întâmplă pentru clasici, citit mai puțin. Chiar și pentru catolici, în epoca preconciliară, poetul francez Paul Claudel nu ezita să spună ironic că ei nutresc față de Biblie un mare respect și acest respect îl demonstrează stând cât mai departe posibil de ea.
Trebuie recunoscut că acest Conciliul Vatican II a făcut în așa fel încât această distanță să se scurteze și comunitatea eclezială să ia înapoi din nou Sfânta Scriptură în viața Bisericii. Ba chiar, tot mai mult, și în domeniul „laic”, se recunoaște necesitatea de a avea în mâini acest „mare cod” al culturii occidentale pentru a-i putea descifra și admira producțiile mai înalte în domeniul artelor și chiar în anumite aspecte ale cotidianității noastre, ca să nu vorbim apoi de incidența pe care a avut-o Sfânta Scriptură asupra orizontului ethosului și eticii comune (să ne gândim numai la importanța Decalogului). Desigur, mesajul evanghelic este unic în orice timp, este același ieri, astăzi și întotdeauna, așa cum afirmă pentru Cristos Scrisoarea către Evrei (13,8). Însă el trebuie să întrupeze încontinuu în coordonatele istorice schimbătoare în care suntem altoiți. Această „contemporaneitate” permanentă a lui Cristos și a Cuvântului său este marele avertisment constant al Conciliului Vatican II. Cam cum afirma filozoful danez din secolul al XIX-lea Soeren Kierkegaard: „Unicul raport care se poate avea cu Cristos este contemporaneitatea. Raportarea la un răposat este un raport estetic: viața sa a pierdut stimulentul, nu judecă viața mea, îmi permite numai să îl admir”. În schimb, Cel Viu cum este Cristos înviat „mă constrânge să judec viața mea în sens definitiv”. Și este ceea ce Conciliul Vatican II a reafirmat cu pasiune și convingere pentru toată Biserica prin întreaga Sfântă Scriptură și prin Tradiție tocmai prin Dei Verbum.
În această linie și în acel spirit ecumenic care a fost revigorat în mod esențial chiar de documentul conciliar, lăsăm ultimul cuvânt unui apel puternic și sugestiv al pastorului Dietrich Bonhoeffer, martor al credinței și al iubirii față de Cuvântul divin până la ținta extremă a martiriului sub infamia nazistă: „Să facem tăcere înainte de a asculta Cuvântul pentru ca gândurile noastre să fie deja îndreptate spre Cuvânt. Să facem tăcere după ascultarea Cuvântului pentru că acesta încă ne vorbește, trăiește și locuiește în noi. Să facem tăcere dimineața devreme pentru că Dumnezeu trebuie să aibă primul cuvânt. Să facem tăcere înainte de a ne culca pentru că ultimul cuvânt îi aparține lui Dumnezeu. Să facem tăcere numai din iubire față de Cuvânt.” (material L’Osservatore Romano, 12 octombrie 2022)
