Peter Seewald: Benedict al XVI-lea – Santo subito?
02.01.2023, Gallneukirchen (Catholica) - Recent, Papa Francisc l-a desemnat ca „sfânt” pe papa german, care a fost atât de criticat din diferite părți. Învățătura acestui mare om este indispensabilă pentru viitorul Bisericii – text scris in memoriam de Peter Seewald. Jurnalistul german este cunoscut pentru interviurile ample luate Papei Benedict. De exemplu la Editura Sapientia au apărut următoarele volume ale sale: „Lumina lumii. Papa, Biserica și semnele timpurilor”, „Dumnezeu și lumea. A crede și a trăi în epoca contemporană”, „Benedict al XVI-lea, un portret văzut de aproape”, și „Sarea pământului. Creștinismul și Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii”. Redăm în continuare textul lui Seewald:
El era dependent de cărucior deja de mult timp. Și dacă reușea să spună două propoziții unui oaspete, trebuia să tușească pentru a-și ușura plămânul. Spiritul i-a fost total treaz până la sfârșit. La ultima noastră întâlnire din 15 octombrie, totuși, se simțea durerea pe care o suporta. Liniștit, fără să se plângă. Mai avea de îndurat, mi-a spus el mie, ca un „semn”; un semn pentru drumul pe care l-a susținut, pentru mesajul lui Isus, pentru a cărui transmitere nefalsificată s-a dedicat toată viața. Îndepărtarea omului de Creatorul Său este problema principală în prezent. Oamenii care trăiesc într-o perioadă de îndepărtare de Dumnezeu ar trebui să îl cunoască din nou pe Isus Cristos; harul Său, milostivirea Lui, dar și avertismentele Sale.
Benedict al XVI-lea a fost Papa care nu putea muri. Nici în timpul pontificatului său, și nici după aceea. Deja chemarea de a fi Episcop de München era împotriva voinței lui. Totuși, cât privește sănătatea era mult prea slab pentru această misiune. Ca prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței s-a rugat de trei ori să îi fie acceptată demisia. Atunci când, după moartea Papei Ioan Paul al II-lea, voia să iasă în sfârșit la pensie, Conclavul Cardinalilor l-a ales pe el ca primul german după o jumătate de mileniu în calitate de cap al celei mai mari comunități religioase din lume. Joseph Ratzinger, fiul unor oameni simpli din provincia bavareză, a scris o biografie de un secol. Nu există nici un german contemporan care s-ar putea asemăna cu el ca importanță. Nu întâmplător, istoricul britanic Peter Watson îl numără printre „geniile” germanilor, chiar alături de giganți precum Beethoven, Hölderlin și Kant. Pe lângă Karol Wojtyla, nu a fost practic nici un alt conducător al Bisericii atacat mai dur decât bărbatul din Bayern. Uneori pe bună dreptate. De cele mai multe ori însă pe nedrept. Imediat ce venea vorba de Ratzinger, remarca filosoful francez Bernard-Henri Lévy, orice discuție era dominată de „prejudecăți, de nesinceritate și chiar de dezinformare superficială”.
Fără îndoială, despre Papa Benedict al XVI-lea se poate vorbi nu doar ca despre un excelent învățat și unul dintre cei mai semnificativi gânditori ai timpului nostru, ci și că, în privința lui, spiritele s-au împărțit. Pentru adversarii săi era personificarea unui curs regresiv al Bisericii, pentru ceilalți era icoana dreptei credințe după care te puteai orienta. Deja la universitate, teologul insista pe faptul că fundamentul biblic nu poate fi pus sub semnul întrebării. Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum l-a transmis Evanghelia, desigur, poate fi interpretat și descoperă mereu noi mistere. Totuși, conținutul de bază nu este negociabil. El însuși argumentează că mesajul lui Cristos este mult prea bogat pentru a se lovi de o dragoste ostilă, cu atât mai mult într-o lume secularizată care nu mai știe despre ce se vorbește atunci când vine în discuție credința catolică. Nu problemele structurale neînsemnate se aflau pentru el în prim plan, ci motivul pentru care Cristos a voit și a întemeiat Biserica Sa. În acest sens, el întruchipa o nouă înțelegere în cunoașterea și declararea misterelor credinței și apăra totodată pietatea poporului simplu împotriva religiei reci a profesorilor.
Ratzinger a scris istorie în calitate de consilier al Conciliului. Fără influența sa, fără curajul său de a se opune curentului, fără convingerile lui privind înnoirea Bisericii, nu ar fi existat Conciliul Vatican II. În calitate de ocrotitor al credinței, alături de Ioan Paul al II-lea a avut grijă un sfert de veac ca barca Bisericii să meargă mai departe în contextul furtunii timpului. Linia lui consecventă i-au adus cuvinte jignitoare cum ar fi „Marele Inchizitor” și „Cardinalul Panzer” (aluzie la tancurile germane din timpul celui de-al doilea război mondial). Renunțarea la recunoașterea din partea mediilor dominante o vedea ca un preț pentru rezistența sa. Ca Papă, una dintre cele mai mari griji ale lui Benedict a fost faptul că înstrăinarea omului de Creatorul Său creștea tot mai mult. Dacă Dumnezeu lipsește, un Dumnezeu care ne cunoaște și ne interpelează, avertiza el, societatea își pierde fundamentul unei existențe civilizate. În acest sens, el a ilustrat misiunea Bisericii cu un cuvânt care îi este atribuit Terezei de Avila: „Noi suntem ochii cu care milostivirea Lui privește spre cei care suferă; noi suntem mâinile pe care El le întinde pentru binecuvântare și vindecare; și noi suntem buzele care vestesc evanghelia Sa”.
Niciodată până acum cuvântul unui Papă nu a fost auzit în același timp de atât de mulți oameni din lumea întreagă. Discursurile Papei preocupă paginile de titlu ale presei mondiale. Chiar și numai în primul său an de pontificat, Papa Benedict a putut să adune în jurul său aproape patru milioane de oameni – mai mult decât oricare din predecesorii săi într-un spațiu de timp echivalent. Cărțile Papei au luat cu asalt listele bestsellerurilor de pretutindeni și, într-un fel, au declanșat cel mai mare curs intensiv al credinței din toate timpurile. Nu era un foc de paie. Pentru prima dată în istorie, o enciclică a unui Papă putea să fie vândută în milioane de exemplare, ceva de neimaginat până atunci. I-a prins bine fostului profesor că nu se adresa numai unei anumite categorii, ci se adresa atât intelectualilor, cât și credincioșilor simpli.
Papa Benedict convingea nu numai prin forța judecății, ci și prin autenticitatea unei vieți care era orientată spre urmarea lui Cristos. Nu putea să trăiască decât în modul în care a învățat. El era unul incomod. Unul care nu urmărea aprobarea spiritului vremii și nici aplauzele. Aici imaginea sa a avut de suferit deja din momentul în care s-a îndreptat vehement, după sfârșitul Conciliului din Vatican, împotriva interpretării discutabile a deciziilor reformatoare ale Conciliului, considerând până la sfârșit că este de datoria sa să lupte pentru Conciliul autentic, cel adevărat, împotriva unei interpretări pe care părinții (conciliari) nu au vrut-o absolut niciodată.
Un lucru este clar: O personalitate ca a lui, marcată de dictatura atee a perioadei naziste, unde se punea eventual problema de a-ți plăti propria convingere cu propria viață, un astfel de spirit înalt, multilateral format, cu un caracter nobil, un prieten al oamenilor, care vorbea despre iubirea lui Dumnezeu, nu va mai exista. Cu participările sale la Conciliu, cu redescoperirea părinților Bisericii, cu revitalizarea învățăturii, a fost un inovator care a plecat de la rădăcinile credinței. Nu întâmplător este considerat din acest motiv, deja de mult timp, drept un învățător al Bisericii pentru perioada modernă. Și nu în ultimul rând, prin actul istoric al demisiei sale, a schimbat fundamental oficiul lui Petru și i-a redat acea dimensiune spirituală care i-a fost încredințată la început.
„Noutatea încă nu este total prezentă”, îi plăcea să spună, dar cele vechi au trecut. El însuși se vedea ca fiind ultimul Papă al unei epoci care apune, și totodată ca cineva care construia o punte și oferea ajutor pentru sosirea celei noi – indiferent cum ar putea arăta aceasta. Și cine știe, poate că el trebuia, în ciuda neputințelor sale greu de imaginat, care mergeau mult mai departe decât știa marele public, să rămână în viață atât timp cât să amintească Bisericii sale profeția sa din anul 1958, și anume că ea va fi mai mică, că va renunța mult la puterea sa și că va trebui să devină o mână de mărturisitori – dar pentru aceasta va beneficia și de acele forțe care sunt capabile să conducă Biserica lui Cristos într-un timp nou. Biserica și credința nu se produc de la sine. Dacă există Dumnezeu, dacă există o revelație, dacă există întemeierea lui Isus, atunci respectivele lucruri nu vin de la noi, ci ele ne sunt date. Este axioma fundamentală a credinței, toate celelalte ar rămâne ascunse în sine fără orientarea spre nivelul superior de unde, asemenea soarelui, vine adevărata lumină în lume.
Astfel, Joseph Ratzinger nu este unul care gândește radical, ci și un credincios radical, care nu s-a lăsat manipulat niciodată de oficiu și demnități. Drama lui a fost aceea că a trebuit să se opună, să salveze ceea ce era în pericolul de a se pierde. Și să aducă înapoi ceea ce părea să se fi pierdut în valurile distrugerii. Nu era preocupat de ceea ce voia moda vremii și urmăreau mass-media, ci de ceea ce vrea Dumnezeu.
În cele din urmă, Ratzinger a fost acuzat că a acoperit și ascuns abuzurile sexuale în Biserică. Cert este că au existat amânări și greșeli pe care le-a recunoscut deschis. Ca prefect al Congregației pentru Doctrina Credință, el a luat din timp măsuri pentru a acționa în mod consecvent, pentru a-i pedepsi pe făptași, pentru a despăgubi victimele. Nu poate fi uitat avertismentul său de la Calea Crucii din Vinerea Mare a anului 2005: Câtă mizerie există în Biserică, și aceasta tocmai între preoți. Ca Papă, el a intensificat legea respectivă, a suspendat 400 de preoți din oficiul lor și a definit documentele bisericești-juridice pentru ca și Episcopii și Cardinalii să fie trași la răspundere. Jurnalistul italian de investigați Gianluigi Nuzzi a recunoscut în protocol că Benedict „a dat deoparte mantia tăcerii și a obligat Biserica sa să-și îndrepte privirea spre victime”.
Istoria va judeca ce semnificație a avut Papa Benedict al XVI-lea în acest secol. Papa Benedict al XVI-lea, așa a formulat în concluzie urmașul său, a fost „un mare Papă”: „Mare datorită capacității inteligenței sale de a merge în profunzime, mare datorită contribuției sale teologice, mare datorită iubirii sale față de Biserică și față de oameni”. În cele din urmă, Papa Francisc l-a desemnat ca „sfânt” pe Papa german, care a fost atât de criticat din diferite părți. Învățătura acestui om mare este indispensabilă pentru viitorul Bisericii. Spiritul său, după Papa Bergoglio, „va deveni tot mai mare și mai puternic din generație în generație”. Marele eseist englez G.K. Chesterton a scris despre sfinți că ei ar fi un mijloc de vindecare, ar fi un antidot. Ei au înnoit și vindecat lumea prin faptul că au întrupat într-un mod special în ei ceea ce lumea a neglijat. Un astfel de om a fost Papa Benedict al XVI-lea.
