Cardinal Walter Kasper: Într-o zi vom continua discursurile noastre în cer
07.01.2023, Vatican (Catholica) - Pentru a scrie despre raportul meu și despre întâlnirile mele cu Joseph Ratzinger / Benedict al XVI-lea, trebuie să scriu literalmente despre două treimi din viața mea. Drumurile noastre au continuat să se intersecteze. Ne-am cunoscut în 1963, așadar, exact cu 60 de ani în urmă, în timpul unei întâlniri la academia diecezană la Stuttgart. În acea vreme, era deja o stea care se năștea pe cerul teologiei și a ținut, lucru cu care ne-am obișnuit după aceea, o conferință strălucitoare despre doctrina euharistică. Eu eram un necunoscut, cu șase ani mai tânăr, care se pregătea pentru abilitarea la universitatea din Tübingen. După aceea, ne-am întâlnit și am colaborat în toate fazele din viața noastră ca profesori, episcopi, cardinali și, în sfârșit, în timpul celor opt ani de pontificat ai Papei Benedict al XVI-lea.
Cum se potrivește cu o teologie dreaptă, am avut și dispute publice. Totuși, dacă cineva deduce din asta că a existat îndepărtare sau chiar dușmănie, a înțeles puțin sau nimic din teologie. De fapt, ca orice știință, și teologia trăiește din dispută, iar unui gânditor i se dă onoare gândind. Prin urmare, raportul nostru a fost caracterizat mereu de respectul reciproc și mai ales de înrădăcinarea comună în credința Bisericii, precum și de responsabilitatea comună pentru unitatea Bisericii și pentru cea mai mare unitate ecumenică a Bisericilor. Înainte de Crăciunul trecut, la 10 decembrie, adică exact cu 20 de zile înainte de plecarea sa, Papa emerit mi-a scris o scrisoare gentilă, din care transpare preocuparea noastră comună în fața crizelor din Biserică.
În scrisoare reiese încă o dată tensiunea în care se mișcă orice teologie dreaptă, adică fidelitatea față de originea apostolică obligatorie și atenția față de noile probleme ale prezentului. În această privință, încă de la lecția care a marcat începutul profesoratului său la Bonn, pentru teologul Ratzinger a fost determinantă tema credinței și a rațiunii. Oricine l-a întâlnit chiar și numai o dată și a vorbit serios cu el, știe că nu era deloc o persoană legată veșnic de trecut și cu atât mai puțin „Panzerkardinal”, așa cum uneori s-a încercat să fie caricaturizat. Era un gânditor teologic gentil, conștient de probleme, fin, de mare profunzime spirituală și cu subtil umor blând.
Cu privire la tensiunea fundamentală între fidelitatea față de origini și atenția față de nou și la legătura dintre credință și gândire între noi, nu exista cea mai mică divergență. Totuși, înfruntam problema comună din părți diferite. Joseph Ratzinger, ca teolog, era totalmente plăsmuit de spiritul Părinților Bisericii, în special de cel din Occident, Sfântul Augustin, și de teologia teologului franciscan Sfântul Bonaventura. Eu proveneam mai mult din studiul problematicii moderne și deja foarte repede într-o lucrare am aprofundat gândirea lui Toma de Aquino. Este aproape natural ca de aici să rezulte accente diferite, care au existat în toată istoria teologiei catolice și care aparțin bogăției a ceea ce este catolic. A discuta despre aceasta amical cu Joseph Ratzinger și cu Papa Benedict, pentru mine a fost mereu o îmbogățire și mi-a făcut plăcere mereu. Acea confruntare mi-a lipsit deja în ultimii ani ai bolii sale și acum îmi va lipsi pentru totdeauna.
Faptul că un fost coleg devine Papă este o experiență deosebită, care probabil că este foarte rară. Pentru mine, a fost clar încă din prima clipă: acum este nevoie de lealitate. Încă în Capela Sixtină, nou-alesul Papă Benedict mi-a spus: „Acum vom parcurge împreună drumul unității”. Așa a fost, iar colaborarea a funcționat foarte bine. Au existat câteva momente dificile în timpul pontificatului, în care am putut contribui un pic la potolirea valurilor și la depășirea dificultăților în comunicarea cu interlocutorii ecumenici, de exemplu cu declarația „Dominus Iesus” sau cu evreii. Acest lucru a fost necesar mai ales pentru nefericita iertare a excomunicării levebvrianului și negaționistului holocaustului Wiliamson. Eroarea nu s-a datorat Papei, ci se năștea dintr-un dezastru în comunicarea Curiei Romane, ale cărui consecințe nu au fost chiar ușor de depășit în fața indignării publice.
Acum, după moartea Papei, îmi amintesc cu plăcere de conversațiile bune pe care le-am avut despre aceste probleme și despre altele. Aveam impresia că și Papei îi plăcea să aibă o adevărată discuție teologică și să ajungă astfel la un consens. Acum, când Papa Benedict a fost chemat la casa Tatălui, și pentru mine s-a încheiat o lungă fază a vieții mele. Sper, așadar, că într-o zi vom putea să ne revedem în cer și să continuăm discursul nostru, chiar dacă în mod cu totul diferit. (material L’Osservatore Romano, semnat de Cardinalul Walter Kasper, președinte emerit al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, și tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
