La Piacenza a avut loc beatificarea pr. Giuseppe Beotti
30.09.2023, Vatican (Catholica) - „Dacă ar mai lipsi o jertfă pentru a face să înceteze acest război, Doamne, ia-mă pe mine!”, sunt cuvinte ale părintelui Giuseppe Beotti de la Liturghia duminicală din 16 iulie 1944, la Sidolo, Parma. Soldații germani soseau și formațiunile partizane s-au risipit în munți. Părintele Giuseppe era conștient de importanța și de seriozitatea acelei oferte, formată în timp, ajungând să o simtă necesară, împlinire a misiunii sale de păstor. A fost ucis in odium fidei pe 20 iulie 1944. În după-amiaza zilei de sâmbătă, 30 septembrie, în Catedrala din Piacenza, Italia, Cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului pentru Cauzele Sfinților, l-a beatificat în numele Papei Francisc.
Giuseppe Beotti s-a născut în ajunul primului război mondial, la 26 august 1912, la Gragnano Trebbiense (Piacenza). Părinții erau lucrători agricoli. Creșterea sa umană a fost marcată în mod indelebil de durerea conflictului. Supraviețuitorii, lipsa locului de muncă, durerea familiilor celor căzuți: în acest ambient și-a petrecut primii săi ani. De la viața în comun a marii cruți, de la ambientul simplu și rural din Gragnano, de la demnitatea părinților săi, a învățat să îl cunoască pe om și să devină aproapele. A simțit de adolescent chemarea la preoție și imediat, din cauza dificultăților de sănătate și economice, a înțeles că slujirea adusă poporului lui Dumnezeu impune durere și cere să experimenteze suferințele lui Cristos. A învățat să zâmbească în fața a tot ceea ce ar putea să pară dificil sau imposibil. A înfruntat în pace internările în spital, boala la plămâni: a trebuit să întindă mâna ca să ceară pomană pentru a plăti taxa anuală de la seminar. Toate aceste înjosiri nu l-au descurajat, ci l-au întărit despre adevărul chemării sale de a-l urma pe Isus slab și sărac.
Părintele Beotti a fost considerat un om de caritate de toți cei care au dat mărturie despre viața sa. Această expresie riscă să izoleze persoanelor cărora le este atribuită într-o aureolă de „specialitate” pe care Biserica nu o recunoaște. Nu avem caritate prin natură sau prin voință proprie, ci o avem prin harul lui Dumnezeu și o păstrăm cu lupta spirituală. Cel care l-a cunoscut pe părintele Giuseppe încă din timpurile seminarului a văzut în el semnele acestei lupte. Pentru el caritate însemna înainte de toate ajutor dat săracului. Îngrijirea celui nevoiaș, atenția față de necesitățile celuilalt, a experimentat-o pe persoana sa. Fiu al unui lucrător agricol care iarna era șomer, s-a născut sărac și a făcut alegerea de a fi sărac și ca preot. Cele două sărăcii cu care s-a confruntat în viața sa au fost lipsa de mijloace și lipsa de sănătate. A intrat în seminar grație carității pr. Faustino Grilli, care i-a promis tatălui său să plătească o parte din taxă și să dedice întreținerii sale toate ofertele primite pentru Liturghii. A primit cele necesare grație unei colecte în rândul femeilor catolice din Gragnano și în timpul vacanțelor, așa cum este atestat de Cardinalul Ersilio Tonini, colegul său la seminarul episcopal, Giuseppe trebuia să ceară „pomană de la câteva familii din Gragnano pentru a strânge câteva ofrande cu care să ușureze rata lunară care apăsa greu asupra bugetului familiei”.
După ce a intrat în seminarul episcopal, a fost admis la colegiul Alberoni din Piacenza și la 2 aprilie 1938 a fost hirotonit preot pentru aceeași Dieceză. A fost trimis ca vicar la Borgonovo Val Tidone, unde și-a petrecut 15 luni foarte intense prin dedicare pentru tineri și pentru săraci. La 20 ianuarie 1940 a fost numit paroh de Sidolo, un mic sat din nordul zonei Appenino Piacentino-Parmense. Intuițiile care vor sprijini credința sa vor fi esențiale: săracul este cel care nu îl cunoaște și nu știe să îl iubească pe Dumnezeu, păcatul trebuie combătut mai întâi în sine decât în ceilalți. În pofida populației mici din Sidolo, s-a angajat într-o activitate pastorală pasionată îndreptată spre tineri, spre bătrâni, spre bolnavi și, în perioada războiului, remarcându-se prin caritatea față de dezorientați, partizani, soldați răniți și mai ales prin asistența dată grupurilor de evrei care fugeau. Când parohia sa izolată a ajuns la răscrucea străzilor atâtor destine umane – soldați, evacuați, partizani – părintele Giuseppe a știut ce trebuie să facă: să iubească și să devină părinte al celor care îl caută. A simțit că nu mai posedă viața pentru sine, ci înainte de toate pentru oamenii săi și apoi pentru lumea întreagă.
De fapt, a dat refugiu pentru circa o sută de evrei care fugeau și pentru salvarea lor materială și spirituală, oferindu-și lui Dumnezeu viața sa. Vestea a ceea ce face în favoarea acestor persecutați a fost denunțată la autoritățile locale. În iulie 1944, în cadrul operațiunii Wallestein II, forțele naziste-fasciste fac o percheziție care comportă jefuirea și distrugerea satelor din zona Bardi și uciderea de civili. Când s-a înțeles că va fi vizat satul Sidolo, mulți locuitori au fugit și oferit parohului posibilitatea de a-i urma, dar părintele Beotti nu a dorit să părăsească parohia sa pentru a asista până la capăt pe cei mai slabi care nu au putut să fugă.
Legislația germană pedepsea cu moartea pe cei care dădeau găzduire evreilor: părintele Beotti, dar și toți locuitorii din Sidolo, erau dispuși să riște aceasta, numai să nu încalce porunca iubirii față de aproapele. De altfel, el nu s-a limitat la asistența materială, ci a găsit, cu delicatețea care îl caracteriza, modul de a le vorbi despre Cristos și despre iubirea sa. Dorința de a se boteza a apărut în ei în mod spontan, așa încât mulți au primit Sacramentul. A petrecut noaptea în rugăciune împreună cu pr. Francesco Delnevo, paroh de Porcigatone, și cu clericul Italo Subacchi, seminarist din Parma, care au găsit refugiu la el. Când au venit trupele în dimineața zilei de 20 iulie, au fost prinși, duși la mică distanță de casa parohială, aliniați la zidul de susținere a străzii și ținuți ostateci câteva ore. Au petrecut acest timp rugându-se. În momentul poziționării plutonului de execuție, preoții și-au dat dezlegare unul altuia și seminaristului. După ce s-au îmbrățișat pentru ultima dată, au căzut sub o rafală de mitralieră. Nici unul din enoriașii săi nu a fost ucis. Dumnezeu a primit oferirea tinerei sale vieți și l-a răsplătit cu onoarea martiriului. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
