PS Iosif Csaba Pál: Comunitatea înseamnă că toți ne ajutăm reciproc
20.08.2024, Timișoara (Catholica) - Cu câteva luni în urmă, Excelența Sa Iosif Csaba Pál episcop diecezan a inițiat câteva întâlniri cu conducătorii grupurilor și comunităților din unele parohii ale Diecezei de Timișoara, precum și cu preoții parohi ai acestora. Aceste întâlniri au avut loc în cea mai mare parte într-o parohie, cu participanți sosiți și din parohiile învecinate. Despre această inițiativă i-am cerut un interviu Episcopului diecezan, Excelența Sa menționând pentru început că la cele șase întâlniri de până acum au participat conducătorii din zece parohii și că aceste întâlniri vor continua și în viitor. Totodată, Părintele Episcop a subliniat încă un aspect important: un grup și o comunitate nu înseamnă același lucru. Membrii unui grup trebuie să depună efort, trebuie să se dezvolte pentru a deveni o comunitate.
– Părinte Episcop, cum a apărut ideea de a vă întâlni cu conducătorii grupurilor și ai comunităților care sunt active în parohii?
– În timpul vizitelor canonice am avut deja ocazia să mă întâlnesc cu diferitele grupuri din parohii, așa că, în parte, de aici a venit această idee. Și nu demult, când am citit „Instrumentum laboris” publicat pentru a doua sesiune a celei de-a XVI-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, în acest document am găsit din nou evidențiat faptul că parohia trebuie să fie o comunitate a comunităților. M-am gândit că dacă există comunități, conducătorii acestora trebuie descoperiți, sprijiniți, ajutați și formați. De obicei, la sfârșitul fiecărei întâlniri îi și întreb pe participanți dacă doresc să se dezvolte în această activitate, deoarece atunci cu siguranță ne vom mai întâlni cu ei și în viitor. Întâlnirea în sine se poate considera deja un fel de formare, deoarece responsabilii de grup învață cel mai mult unii de la alții. Atunci când 15-20 de persoane povestesc despre activitatea lor în comunitate, respectiv despre ce fac ei pentru comunitatea lor, ceilalți pot învăța de la ei.
Am stabilit ca la o întâlnire să fie prezente maxim 15 persoane, astfel încât fiecare să aibă timp suficient pentru a-și prezenta cel puțin pe scurt comunitatea sau grupul și fiecare să fie ascultat. Oricum, de fiecare dată am depășit acest număr de 15 persoane. În prealabil îl întreb pe preotul paroh ce grupuri sunt active în parohia sa și apoi decid dacă la întâlnire chem responsabilii din una, două sau chiar trei parohii. La aceste întâlniri, după câteva cuvinte de salut, participanții prezintă activitățile lor în comunitate. Am auzit câteva prezentări foarte frumoase, împreună cu părintele vicar pastoral Zsolt Szilvágyi chiar am remarcat, cât de multă bogăție, cât de multă valoare există în parohiile noastre, câte persoane devotate, dedicate se implică în viața parohiilor. De exemplu unul dintre responsabilii de grup spunea, că ei țin Lectio divina, adică citesc Sf. Scriptură și se roagă. „Nu suntem foarte pregătiți”, a spus. „Citim Evanghelia zilei, chiar de mai multe ori, și apoi ne rugăm, iar Cuvântul lui Dumnezeu ne atinge. Și de-a lungul anilor, mentalitatea noastră s-a schimbat.” O doamnă în vârstă, de exemplu, ne-a povestit că la vârsta de optzeci de ani conduce un grup de rugăciune format din aproximativ cincisprezece femei de o vârstă similară, care se întâlnesc în fiecare lună și, dacă cineva nu participă, ea îi face o vizită acasă, ca să vadă, dacă nu are nevoie de ceva, stau de vorbă și se ajută reciproc.
Când se prezintă conducătorii grupurilor, putem vedea varietatea activităților pe care le desfășoară: unul conduce un cor, altul un grup Caritas, un al treilea un grup de Sf. Rozariu, un al patrulea un grup de rugăciune Schönstatt sau alt grup de rugăciune. O persoană se ocupă într-un sat de mica comunitate catolică alcătuită din doar câțiva credincioși, ei se întâlnesc regulat pentru a se ruga și a citi Sf. Scriptură. Găsesc această diversitate foarte frumoasă, care însă împreună formează comunitatea parohială. De asemenea, am rugămintea ca responsabilii să își găsească și un adjunct care să continue activitatea în cazurile în care responsabilul comunității nu poate fi prezent din anumite motive. Este important și faptul că majoritatea comunităților sunt misionare, nu se mulțumesc doar să se întâlnească ei între ei, ci doresc să ajungă și la alți credincioși. În timpul acestor întâlniri, mă uit, de asemenea, și la felul, la direcția în care ar fi bine să se dezvolte persoana în cauză. În primul rând, fiecare trebuie să fie ucenic al lui Cristos, să crească în viața creștină și să îi ajute și pe ceilalți în această creștere, indiferent de grupul pe care îl conduce.
– În ultimii ani, în Dieceză s-a desfășurat un amplu curs de formare a adulților. Sunt în rândul conducătorilor de grupuri persoane care au absolvit acest curs? Pentru cei care nu au absolvit, intenționați să organizați un curs similar?
– Unii dintre ei au participat, într-adevăr, la acest curs pentru adulți, dar alții nu. Așadar, există și responsabili care ar dori să participe la un curs de formare. În același timp, am dori ca cei care deja au urmat cursul să transmită din experiențele lor participanților la un nou curs, acest lucru va fi luat în considerare la organizarea acestuia. Următorul curs ar urma să înceapă în luna februarie a anului viitor, dar încă nu s-a luat nicio decizie. Vom finaliza data în septembrie, când vom avea o întâlnire cu diferitele birouri pastorale. Comunitățile sunt importante și din cauză că majoritatea oamenilor nu mai trăiesc în comunități tradiționale caracteristice odinioară satelor. Pe vremuri sătenii obișnuiau să trăiască în comunități într-un mod firesc. Dacă cineva avea nevoie de ceva, tot satul îl ajuta.
De exemplu, am văzut în satul meu natal că, dacă a ars casa cuiva, oamenii au lăsat deoparte toate celelalte munci agricole și l-au ajutat pe cel în pagubă ca să își reconstruiască casa. Sau dacă a decedat cineva, toată lumea din sat trimitea familiei îndoliate puțină făină, ouă, unt pentru a-i ajuta să pregătească masa. Erau uniți, cu toții cunoșteau problemele și necazurile unii altora. În societatea dispersată de astăzi, în special în marile orașe, acest lucru nu mai este de sine înțeles. Prin urmare, aceste comunități trebuie create, iar acolo unde există deja, ele trebuie încurajate și sprijinite. De altfel, acestea nu ar trebui să fie doar grupuri, ci comunități. Comunitatea înseamnă că îi cunoaștem pe toți după nume, ne ajutăm reciproc și avem un obiectiv comun. În principiu, un păstor ar putea avea grijă de toate oile din lume, dar pentru el cea mai importantă este turma sa. Cu alte cuvinte, un conducător nu doar coordonează un grup, ci își asumă și responsabilitatea pentru membrii săi, are grijă de ei, vede dacă poate face ceva mai mult pentru ei. Iar atunci când o parohie are atât de multe comunități, vorbim despre o parohie vie.
– Se pune întrebarea: cât de bine își cunosc grupurile sau comunitățile din cadrul unei parohii activitatea reciproc, cât de implicate sunt în activitățile celorlalți?
– Printre obiectivele acestor întâlniri ale responsabililor se numără și crearea posibilității ca aceste comunități să se cunoască reciproc și să se familiarizeze cu activitatea grupurilor din parohiile învecinate. La întâlniri participă și preoții parohi, care sunt responsabili de coordonarea comunităților. În cadrul unei parohii, fiecare grup are propriul rol și propria autonomie, dar în același timp trebuie să fie în armonie cu ceilalți și să se ajute reciproc ori de câte ori este posibil. Uneori, preotul paroh este capabil să facă acest lucru, dar există și situații în care parohul nu are prea mult timp disponibil. Avem preoți care au unsprezece sate, unsprezece biserici. Pentru a facilita comunicarea, la fiecare întâlnire a fost înființat și un grup WhatsApp.
Există însă o situație care îmi dă de gândit. În Dieceză, există multe sate în care mai trăiesc doar o mână de credincioși, iar parohul îi vizitează doar o dată sau de două ori pe lună. Acești oameni nu se simt parte a unei comunități, ci mai degrabă abandonați, părăsiți. Trebuie să avem grijă și de ei, să construim o comunitate și cu ei, dar, din păcate, nu există peste tot persoane care să fie dispuse să facă acest lucru. Acest lucru ar trebui rezolvat cumva. Poate dacă cineva din altă localitate ar putea merge la ei, i-ar putea aduna regulat, ar putea să se roage cu ei devoțiunea Sf. Rozariu sau Calea Sf. Cruci, un acolit chiar ar putea oficia o Liturghie a Cuvântului, sau să le acordăm un sprijin social acestor oameni. Mi-ar plăcea foarte mult să ajungem cumva în aceste sate mici, astfel încât nimeni să nu se simtă abandonat. Poate cu acești conducători de grup am putea face un mic pas înainte în această direcție – aceasta ar fi o idee.
– Cum au primit preoții parohi inițiativa Părintelui Episcop?
– A fost foarte bine primită. Activitatea responsabililor comunităților îi ajută pe preoți în multe privințe. Într-o filială, de exemplu, în duminicile în care parohul nu poate merge să celebreze Sfânta Liturghie, două femei din localitate îi adună pe enoriași, și se roagă împreună. Este bine, pentru că atunci când preotul sosește, găsește o comunitate care îl așteaptă. Este important ca oamenii să aibă aceste întâlniri în mod regulat. Încă nu se întâmplă asta peste tot, dar să sperăm că, în timp, conducătorii comunităților vor ajunge în tot mai multe locuri.
– Mulțumim pentru disponibilitate și timpul acordat. (Biroul de presă al Episcopiei de Timișoara)
