Va fi beatificat în Slovacia seminaristul Ján Havlík, din Congregația vincențienilor
31.08.2024, Vatican (Catholica) - Va fi beatificat în dimineața zilei de sâmbătă, 31 august 2024, la Šaštin, în Slovacia, Ján Havlík, seminarist din Congregația Misiunii (ai cărei membri sunt cunoscuți și ca lazariști sau vincențieni), recunoscut martir al credinței. Celebrarea se va desfășura în Bazilica „Cele șapte dureri ale Fecioarei Maria” și reprezentantul Papei va fi Cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului pentru Cauzele Sfinților. Ján Havlík – Janko, după cum îl numeau prietenii – a fost omul fidelității și al perseverenței, până la sfârșit. Înainte de toate, fidelitate față de Cristos și față de da-ul spus vocației sacerdotale și lazariste; fidelitate în abandonare încrezătoare în voința lui Dumnezeu; fidelitate de neclintit față de Biserică și față de Papa; fidelitate în vestirea Evangheliei, în apostolat și în caritate; fidelitate în muncă; fidelitate în primirea și acceptarea suferinței; fidelitate față de colegi în dreptate și în adevăr; fidelitate în iertare.
Janko se naște la 12 februarie 1928 în satul Vlčkovany (acum Dubovce), primul născut din patru copii. Familia trăiește în condiții de sărăcie extremă și încă de copil înfruntă sacrificii pentru a frecventa școala. În 1943, la 15 ani, face propria alegere vocațională: dorește să fie preot și misionar lazarist, pentru a vesti iubirea lui Dumnezeu celor săraci. Se transferă la Banská Bystrica, în inima Slovaciei, pentru a frecventa școala apostolică (echivalentul unui seminar mic) al Congregației Misiunii „Sfântul Vincențiu de Paul”. În 1948, lovitura de stat comunistă complică situația nu numai pentru parcursul formativ al lui Janko, ci și pentru Biserica Catolică din Slovacia, pe care noul regim o consideră dușmană a poporului.
În 1949, regimul comunist intensifică eforturile pentru a desființa Bisericile creștine din țară, concentrându-se asupra Bisericii Catolice. În 1950, după eșecul tentativei de a crea o „Biserică de stat”, regimul planifică să elimine ordinele călugărești de bărbați și de femei din țară. Vincențienii sunt loviți în noaptea dintre 3 și 4 mai 1950: novicele Ján Havlík, împreună cu colegii, experimentează deportarea, reeducarea comunistă și munca silnică. După trei luni, crezând că „reeducarea” a adus rod, regimul îi trimite pe toți acasă. Însă Janko este și rămâne tare în fidelitatea față de Cristos și față de Biserică. În pofida pericolului, împreună cu unii confrați, frecventează un seminar clandestin, ferm în dorința sa de a deveni preot. Cursurile se desfășoară seara, pentru a păstra o aparență de normalitate lucrând ziua. Totuși, la 28 octombrie 1951, poliția secretă năvălește și îi arestează pe toți cei prezenți, care rămân prizonieri 15 luni, caracterizate de violențe și torturi, înainte de procesul care se desfășoară în perioada 3-5 februarie 1953.
Acuzația este de „înaltă trădare menită să răstoarne sistemul nostru de democrație populară”. Sentința este foarte severă: Ján Havlík este condamnat la 14 ani de închisoare, reduși după aceea la 10. Este etichetat ca MUKL (muz urceny k likvidacii, om destinat eliminării). Ferm în abandonarea sa în voința lui Dumnezeu, îi spune mamei: „Am dorit să oferim lui Dumnezeu jertfa cea mai sfântă și acum îi punem viețile noastre pe patena iubirii”. Janko este trimis în lagărele de muncă, obligat să extragă uraniu fără protecție. În pofida tuturor samavolniciilor, chiar și în cele mai întunecate momente, este fidel față de misiune, se dedică în mod neobosit să îi ajute pe colegi, pe plan material și spiritual. Trăsătura sa caracteristică este zâmbetul, care nu părăsește fața sa nici măcar în timpul închisorii. „Cu zâmbetul emana pace și speranță”, mărturisește un coleg de închisoare.
Fidel față de chemarea Domnului, chiar și în închisoare practică valorile creștine și nu ascunde vocația sa. Această convingere îl face o țintă. Este bătut, închis în izolare timp de multe luni, constrâns la cele mai dure munci (pe care – așa cum subliniază chiar gardienii – le face mereu cu precizie și în cel mai bun dintre moduri, chiar și atunci când de acum este fără forțe fizice), interogat cu brutalitate la orice oră din zi și din noapte. Prietenii săi, văzându-l suferind, îl sfătuiesc să fie mai puțin rigid în angajarea sa misionară, dar pentru el nu există compromisuri atunci când este vorba de a fi fidel față de angajarea de a vesti iubirea lui Dumnezeu și de a-i ajuta pe frați.
Din cauza acestei perseverențe, este acuzat ulterior de crime împotriva statului și în 1959 este condamnat la un alt an de închisoare: activitatea sa misionară este considerată incompatibilă cu „libertatea religioasă” proclamată de Constituția țării. Ultima perioadă de închisoare este cea mai dificilă. Mai ales în 1958, așa cum amintește în memoriile sale, torturile, fizice și psihice, pun la încercare credința sa de neclintit. Janko trece printr-o experiență de profundă rătăcire spirituală din care reușește să iasă în fidelitatea totală față de voința lui Dumnezeu, angajându-se să trăiască „drept rugăciune fiecare mișcare, faptă, suflare și respirație”.
Intrat în închisoare la vârsta de 23 de ani, este eliberat la 23 octombrie 1962 când are 34 de ani. Starea sa de sănătate este compromisă și slăbită de 11 ani de suferințe fizice și psihice, dar în „Comunicatul de eliberare” autoritățile semnalează că „nu se poate afirma că pedeapsa a realizat obiectivul său de reeducare”. Timpul, suferințele, umilirile, persecuția nu au reușit să slăbească credința sa. A petrecut ultimii trei ani de viață în casa mamei, dedicând puținele forțe rămase apostolatului, însoțind copiii de la Prima Împărtășanie, vizitând bolnavii, traducând texte religioase și scriind Via Crucis a sufletelor mici, în care imaginează un copil care îl însoțește pe Cristos pe Golgota. Nici o plângere pentru suferințele neîncetate, pentru durerea care nu îl părăsește niciodată, nici un cuvânt de acuzare față de persecutori. „Știa să distingă între ideologia în sine și purtătorii ideologiei”, scrie un coleg din închisoare. Refuză ideologia, dar îi primește pe toți, chiar și pe gardieni.
Janko moare în ziua sa onomastică, la 27 decembrie 1965, sărbătoarea Sfântului evanghelist Ioan, la 37 de ani. El întrupează pe deplin ceea ce Papa Francisc a scris în Evangelii gaudium: „Eu sunt o misiune pe acest pământ și pentru aceasta mă aflu în această lume” (nr. 273). A fost un discipol misionar, acolo unde a fost pus. În întunericul puțurilor și al tunelurilor din mine participa la Liturghiile clandestine, ajuta la pregătirea și la distribuirea Euharistiei, „ca în misiune – spunea el -, pentru că un loc mai bun și mai dificil de misiune nu și-ar fi putut imagina nici un misionar”. În cultura noastră a provizoriului și a efemerului, Janko este martor al fidelității și perseverenței, și pentru viața consacrată. „Eu sunt o misiune pentru viața altora”: viața sa, oferită „pe patena iubirii”, este, îndeosebi pentru toată Familia vincențiană, ocazie pentru a reînnoi fidelitatea față de Cristos, față de Biserică, față de Papa. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
