La Ciudad de Mexico beatificarea pr. Moisés Lira Serafin, Apostol al bunătății
14.09.2024, Roma (Catholica) - A fost un adevărat „apostol al bunătății” Moisés Lira Serafin, preot din Congregația „Misionarii Duhului Sfânt” și fondator al Congregației „Misionarii Carității ai Mariei Neprihănite” care sâmbătă, 14 septembrie 2024, este beatificat în Ciudad de Mexico. Prezidată, reprezentându-l pe Papa Francisc, de Cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului pentru Cauzele Sfinților, celebrarea se va ține la amiază – ora 21.00 în România – în Bazilica citadină „Santa Maria de Guadalupe”.
Născut la Zacatlán (Puebla, Mexic) la 16 septembrie 1893, ultimul dintre șapte frați, a crescut într-o familie creștină, simplă, umilă, cu bune obiceiuri. Dar copilăria sa a fost zdruncinată repede de moartea mamei, petrecută în 1898. Tatăl, învățător în școlile parohiale, a fost constrâns să se mute în diferite locuri, până când a încheiat a doua căsătorie în 1908, încredințându-l pe băiat custodiei unui preot. În acea perioadă au început să se manifeste primele semne de vocație, așa încât, sfătuit de o soră, tânărul s-a mutat în orașul Puebla, la casa unei binefăcătoare.
După doi ani, dedicați mai ales studiului, a început să frecventeze Seminarul Plafoxiano din Puebla și în 1914 a aderat la invitația venerabilului pr. Felix de Jesús Rougier, fondator al Misionarilor Duhului Sfânt, unde Moisés a fost primul novice, numit pentru acest motiv „întâiul născut”. Însă în acei ani, în Mexic s-a dezlănțuit persecuția religioasă din cauza căreia el a putut să frecventeze noviciatul numai în mod discontinuu și fără o locuință fixă. Totuși, în 1916 a putut să îmbrace haina călugărească și, anul următor, să depună voturile. A continuat itinerarul său formativ în vederea hirotonirii sacerdotale, care a avut loc la 14 mai 1922, iar în ziua de Crăciun din acel an a depus voturile perpetue. După o lună, a creat fraza a ceea ce va deveni itinerarul său de sfințenie: „Este necesar a fi foarte mic, pentru a fi un mare Sfânt”.
Numit maestru din casa noviciatului, slujire pe care a alternat-o cu apostolatul extern mai ales ca duhovnic, în timpul epidemiei de variolă neagră din 1923, vizitând bolnavii, a fost contagiat grav, așa încât s-a temut pentru viața sa. În 1925, în Ciudad de Mexico a continuat să implementeze angajarea sa față de cultul Euharistiei și al Sacramentului Reconcilierii, îndreptat și spre pușcăriași. În 1926, persecuția religioasă a suferit o ulterioară recrudescență, care a dus la o creștere a muncii apostolice a preotului, care celebra Euharistia în case și ducea împărtășania celor bolnavi, în pofida interdicției guvernului. Fiind pentru aceasta în pericol, ascultând de părintele său fondator s-a mutat la Roma, unde a frecventat cursurile de teologie dogmatică la Universitatea Pontificală Gregoriana. Au fost ani de dedicare studiului, în timpul cărora și-a propus să „studieze toată teologia Bisericii pentru a o face iubită, dar mai ales pentru a se bucura de ea în tăcerea reculegerii la picioarele Învățătorului”.
Însă perioada romană nu a fost liniștită sub aspectul spiritual din cauza factorilor externi care au provocat în el o criză puternică și au pus la încercare vocația sa călugărească. În fața tentației de a schimba congregație, a făcut vot de abandonare în mâinile lui Dumnezeu, reînnoindu-l în fiecare an în Joia Sfântă. Cu acest vot a reușit să cucerească pacea și stabilitatea spirituală și vocațională ca misionar al Duhului Sfânt. În 1928, Moisés se întoarce în Mexic, unde cultul încă nu era restabilit; totuși, a continuat misiunea sa cu mai mare entuziasm și generozitate ca însoțitor de suflete, exercitând în mod excelent carisma de director spiritual și desfășurând o slujire ascunsă a sacramentului reconcilierii, ajungând să fie numit „martir al confesionalului”. Era energic și înțelegător în același timp, unind dulceața cu exigența: știa să trateze persoanele cu spontaneitate și naturalețe, totul cu înțelepciunea proprie a unui maestru.
În 1934, a fondat Opera de caritate și apostolat social adică Misionarele Carității Mariei Neprihănite, ca „apostole ale bunătății”. Caritatea pr. Moisés era îndreptată spre toți: săraci, bogați, bătrâni, tineri și copii; de fapt, el a fost deosebit de angajat în îngrijirea pastorală a acoliților și a călugărițelor. Atenția sa era îndreptată îndeosebi spre bolnavi, în special dacă erau preoți, pe care îi vizita adesea ducându-le un cuvânt de speranță. O caritate plină de bucurie care insufla însuflețire și curaj. Iubitor al tăcerii și al contemplației, în afară de iubirea sa profundă față de Dumnezeu, care s-a tradus într-o viață călugărească exemplară, pr. Moisés nu neglija niciodată celebrarea liturgică și adorația euharistică. Nutrea o devoțiune filială față de Fecioară și din rugăciunea intensă și plină de fervoare scotea energia pentru a tinde la perfecțiune.
Acțiunea sa pastorală era deosebit de eficace, pentru că era susținută și valorizată de exemplul său constant. Curăția sa a fost candidă, ca aceea a unui copil. Urmând exemplul Mariei, se poate prezenta ca model de paternitate spirituală; instrument al iertării lui Dumnezeu pentru fiii săi; vindecător al rănilor lor; ajutător în nevoile lor materiale; ajutor pentru a discerne voința lui Dumnezeu în diferitele circumstanțe ale vieții; însoțitor de călătorie ajungând până la țintă: unirea cu Dumnezeu. Ritmul vieții sale se desfășura în îndeplinirea zilnică a datoriei, în lumina Regulii institutului său și cu mare simț de fraternitate comunitară. S-a remarcat prin ascultare și bucurie, umilință și simplitate. Trăia toate evenimentele, chiar și cele dureroase ale persecuției, neînțelegerii și infirmității în singurătate și bucurie supranaturală, în lumina credinței, până acolo încât aceia care au avut ocazia de a-l cunoaște și-au dat seama că se află în fața unei persoane nu numai pe deplin vrednice de stimă și încredere, ci și deosebit de virtuoase și exemplare.
Între timp, sănătatea sa se șubrezea și, ca urmare a unor complicații cerebrale, a ajuns la sfârșitul vieții. A murit în Ciudad de Mexico la 25 iunie 1950. Funeraliile sale au fost o dovadă a faimei de sfințenie de care se bucura la poporul lui Dumnezeu. Pr. Moisés a încercat să aibă ca moto al vieții sale înseși cuvintele Învățătorului său: fac mereu ceea ce este plăcut Tatălui meu (cf. In 8,29). Beatificarea sa este o invitație adresată tuturor creștinilor pentru a trăi esențialul credinței, mai ales prin virtuțile încrederii, simplității și bucuriei zilnice. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
