De vorbă cu doi părinţi: Paul şi Diana Poruţiu (II)

10.06.2004, Braşov (Catholica) - Continuăm astăzi cu partea a doua a interviului luat de ProFamilia lui Paul şi Dianei Poruţiu, din Braşov, părinţi a doi copii minunaţi: Theodor şi Patricia. Vă invităm să descoperiţi în această parte a interviului motivaţiile care stau la baza dorinţei lor de a adopta un al treilea copil: o provocare pentru ei, şi o mărturie provocatoare pentru noi ceilalţi.

ProFamilia: Mulţi părinţi amână sau nu doresc să aibă copii din cauza lipsei de spaţiu; este o problemă importantă, şi totuşi… Ce le-aţi spune?

Diana: Chiar înainte de a ni se rezolva problema locuinţei, părerea noastră era că dacă Dumnezeu ne dă unul sau mai mulţi copii, ne dă şi puterea şi resursele de a-i creşte. Aveam un copil, un singur salariu plus acel salariu pentru creşterea copilului îngheţat timp de doi ani, şi am decis să avem al doilea. Vestea că sunt din nou însărcinată a produs reacţii dintre cele mai variate între cunoştinţele noastre, de la bucurie – cei mai puţini – până la dezaprobare. Am hotărât să nu ne intereseze aceste păreri, chiar dacă veneau de la cei apropiaţi care ne-am fi aşteptat să ne susţină, pentru că doream să-i oferim copilului nostru tot ce-i mai bun, şi ceva mai bun decât dragostea unui frate nu am găsit.

Ştiam din experienţele altor familii de reacţia de gelozie a primului născut, aşa că am dus muncă de pregătire mai mult de 9 luni cu Theo. În primele 6 luni după naşterea fetiţei, părea că nu avem decât un singur copil în continuare. Ne-a ajutat şi Pati prin faptul că era foarte cuminte. În mod intenţionat l-am neglijat cât s-a putut pe ultimul venit pentru ca primul copil să nu se simtă dat la o parte. A avut şi o perioadă de gelozie, dar a trecut repede şi acum ne bucurăm de dragostea dintre cei doi fraţi. Sunt de nedespărţit, merg împreună la grădiniţă, iar dacă unul e bolnav nici celălalt nu vrea să meargă, deşi amândorura le place la „grădi”. Dacă sunt despărţiţi mai mult de o oră, când se revăd se îmbrăţişează de parcă nu s-au mai văzut de săptămâni.

Pentru noi, creştinismul nu e sinonim cu ignoranţa sau cu prostia. Am decis că ne vom opri la aceşti doi copii, pentru că aveam probleme materiale şi pentru că eu am rămas cu probleme medicale după prima naştere. Ca o paranteză, când am rămas însărcinată cu Patricia am mers la primul control la un ginecolog care avea renumele de bun creştin. Individul mi-a spus: „Doamnă, cu probleme dumneavoastră vă gândiţi să ţineţi acest copil?”, în timp ce deschidea registrul de programări pentru avorturi. Aceasta nu m-a împiedicat să păstrez sarcina, ci m-a provocat în aşa fel încât peste câteva luni am început munca de voluntar într-o fundaţie pro-life, unde am şi lucrat după aceea. Acum problemele materiale sunt mult mai uşoare, în mod categoric nu se compară cu ce era înainte, în perioada „chiria”. Dacă am primit ceva, nu e frumos să dăruim la rândul nostru ceva din ceea ce am primit?, ne-am întrebat.

ProFamilia: Puţini părinţi îşi doresc astăzi mai mult de 1-2 copii. Totuşi, ştim că voi v-aţi gândit să adoptaţi un al treilea copil. Sunt multe întrebări care s-ar putea naşte legat de acest subiect: de ce? cum de aveţi curajul? cum credeţi că ar reacţiona Theo şi Pati?…

Diana: Ideea adopţiei am avut-o şi am discutat-o încă de la începutul relaţiei noastre. Discuţiile erau pur teoretice, pentru că una din condiţii pentru a putea adopta este să ai locuinţă proprietate personală, iar la noi nu se punea problema. Aşa că atunci am amânat până când vom avea casa noastră. Iar acum am început să ne gândim serios la asta. Din păcate va trebui să mai aşteptăm până anul viitor, deoarece eu mi-am schimbat locul de muncă în luna februarie şi nu aş putea să am un copil mic acum.

Mi s-a spus la un moment dat că nu am avea şanse prea mari având deja copiii noştri: motivaţia era că am face diferenţe între ei. Eu cred că cine vrea să facă lucrul acesta se gândeşte bine, şi ia în calcul şi acest aspect. Dacă nu m-aş considera capabilă să îi iubesc la fel, nici nu m-aş fi gândit adopţie. Cred însă că peste toate aceste lucruri există un Dumnezeu care ştie ce e în inima noastră. şi dacă e să fie, va fi. Am încredere că Dumnezeu ne ajută dacă facem voinţa Lui.

Paul: Recunosc că nu e uşor să accepţi această idee, există mereu în interiorul meu acel eu responsabil cu egoismul, cu auto-mulţumirea, care-mi oferă motivele contra. Trebuie să recunosc însă că nu eram un fan înflăcărat nici al ideii de a avea copii. Slavă Domnului că deciziile de a avea copii nu se bazează (doar) pe raţiune!

Adoptarea unui copil ni se pare un lucru provocator. Nu ne pasă de reacţiile celor din jur, nu după aprecierea sau dezaprobarea lor ne organizăm viaţa. Provocarea cea mare vine din partea lui Dumnezeu care ne-a iubit imens şi gratuit, care ne face permanent daruri: iubirea dintre noi, doi copii minunaţi, o locuinţă. Deocamdată adopţia este o idee. Despre cum o vor primi cei doi copii nu ar trebui să ne facem prea mari probleme. Ei îşi doresc încă un frate. Într-o zi i-am întrebat ce anume îşi doresc, un frate sau o surioară. Ne-am aşteptat ca Theo să vrea un frăţior iar Pati o surioară. Spre surprinderea noastră însă fiecare îşi doreşte ceea ce are deja, atât de mult sunt ei mulţumiţi unul de celălalt.

Singura garanţie pe care o avem este aceea că Dumnezeu ne iubeşte. Şi dacă noi trăim conştienţi de această iubire şi consecvenţi cu aceasta, atunci nu ni se poate întâmpla nimic cu adevărat rău.