Impresii din Vatican asupra filmului lui Mel Gibson
09.12.2003, Vatican (Catholica) - Câţiva oficiali din Vatican – membri ai Secretariatului de Stat, ai Consiliului Pontifical pentru Comunicaţii Sociale şi ai Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei – au participat la sfârşitul săptămânii trecute la o prezentare privată, în Roma, a filmului lui Mel Gibson despre „Patima lui Cristos” („The Passion of the Christ”). Participanţii şi-au exprimat în unanimitate aprecierea faţă de ultima ecranizare a actorului şi regizorului Mel Gibson.
Vă oferim în cel ce urmează un interviu pe care agenţia ZENIT i l-a luat în exclusivitate unuia dintre prelaţii care au vizionat filmul, părintelui dominican Augustine Di Noia, subsecretar în Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Pr. Di Noia a predat teologia timp de 20 de ani în Washington, D.C., şi a fost timp de mulţi ani teologul Conferinţei Episcopale Americane, înainte de a începe să lucreze împreună cu Cardinalul Joseph Ratzinger în Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Filmul lui Mel Gibson este programat să apară pe marile ecrane în februarie 2004.
– „The Passion of the Christ” a lui Mel Gibson a fost subiect de ştiri timp de câteva luni – chiar cu mult înainte de lansarea sa oficială. Ca unul care aţi văzut filmul, care este impresia dumneavoastră generală despre acest film?
– Vizionarea acestui film va fi o intensă experienţă religioasă pentru mulţi oameni. Pentru mine a fost. O cinematografie uluitoare şi care constă într-o punere în scenă strălucită, combinată cu capacitatea profundă a regizorului de a înţelege spiritual semnificaţia teologică a pătimirii şi morţii lui Cristos – totul a contribuit la producţia unei sensibilităţi artistice şi religioase minunate. Oricine vede acest film – credincios sau necredincios – va fi forţat să se confrunte cu misterul central al pătimirii lui Cristos, chiar cu creştinismul: Dacă acesta este remediul, care a fost vătămarea?
Parohul din Ars spunea cândva că nimeni nu are idee sau că nimeni nu poate să explice ceea ce a suferit Domnul pentru noi; pentru a înţelege aceasta, ar trebui să cunoaştem tot răul pe care i l-a pricinuit păcatul, şi nu vom cunoaşte aceasta până în ceasul morţii noastre. Printr-o modalitate posibilă doar pentru marea artă, filmul lui Mel Gibson ne ajută să înţelegem ceva ce este într-un fel dincolo de puterea noastră de înţelegere. La început, în Grădina din Ghetsemani, diavolul l-a ispitit pe Cristos cu o întrebare inevitabilă: Cum poate cineva să poarte păcatele lumii întregi? E prea mult. Cristos aproape că se contractă la chip, dar apoi continuă cu hotărâre să facă acest lucru – să ia asupra sa, conform voinţei Tatălui său, păcatele lumii întregi. Este o realitate surprinzătoare.
Este un sens puternic, susţinut prin film, al dramei cosmice din care toţi facem parte. Nu există posibilitatea de neutralitate, şi nimeni nu poate rămâne pur şi simplu un spectator la aceste evenimente. Riscurile sunt foarte mari, într-adevăr – ceva ce, lăsându-l deoparte pe Cristos, este intuit cel mai clar numai de către mama sa, Maria, şi de diavolul prezent permanent. Treptat privitorul se alătură personajelor într-o realizare luminoasă a acestui lucru, pe măsură ce acţiunea se mută în mod inexorabil de la Muntele Măslinilor la Muntele Calvar.
– Filmul este fidel relatării pătimirii lui Cristos din Noul Testament?
– Ţineţi cont că sunt patru relatări ale pătimirii lui Cristos în Noul Testament, preocupate să prezinte mai mult semnificaţia religioasă a acestor evenimente. În „The Death of the Messiah” (Moartea lui Mesia) – probabil cel mai complet şi mai echilibrat studiu asupra relatărilor Patimii care s-a scris vreodată – pr. Raymond Brown a demonstrat că, în timp ce există unele diferenţe între ele, în substanţă sunt în general în acord. Filmul lui Mel Gibson nu este un documentar ci o operă a imaginaţiei artistice. Include elemente din relatările Patimii după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, dar rămâne credincios structurii fundamentale comune tuturor celor patru. Cu limitele posibile într-o reconstruire narativă a pătimirii lui Cristos, filmul lui Gibson este pe deplin fidel Noului Testament.
– Ce v-a impresionat cel mai mult din film?
– Vreţi un răspuns simplu? Jim Caviezel şi Maia Morgenstern. A-l interpreta pe Cristos cred că a fost unul dintre cele mai grele din toate rolurile dramatice. Am fost foarte impresionat de intensitatea reprezentării lui Cristos de către Caviezel. Nu este uşor de realizat, fără exprimarea unei cunoaşteri de sine tulburătoare. Caviezel – şi cu siguranţă şi Gibson – a înţeles că Isus este dumnezeiescul Fiu al lui Dumnezeu întrupat, care este cu toate acestea pe deplin uman. Gândindu-mă din nou la film, îmi dau seama că Caviezel a îndeplinit acest fundament prin privirea lui, chiar şi atunci când privea spre noi şi spre cei care îl înconjurau cu privirea sa care nu răneşte. Caviezel a exprimat, convingător şi eficient, că Cristos suferă pătimirea şi moartea sa de bunăvoie, din ascultare faţă de Tatăl său, ca reparaţie pentru neascultarea prin păcat. Noi mărturisim ceea ce Biserica ar numi „suferinţa voluntară” a lui Cristos.
Amintiţi-vă cuvintele Sf. Paul: „După cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot la fel, prin ascultarea unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi” [v. Rom 5,19]. Nu este vorba numai despre ascultare. E mai mult vorba de iubire. Cristos suferă acestea din iubire faţă de Tatăl său – şi faţă de noi. În mod impresionant, nu încape îndoială despre acest lucru în reprezentarea în acest film a lui Isus de către Jim Caviezel.
Dar Maria a lui Maia Morgenstern este la fel de puternică. Îmi aminteşte de ceva ce a spus Sf. Anselm într-o predică despre Sfânta Fecioară: fără Fiul lui Dumnezeu, nimic nu ar fi existat; fără Fiul Mariei, nimic nu ar fi putut fi mântuit. Privind reprezentarea Mariei de către Morgenstern, ai puternica impresie că Maria „i-a permis” Fiului ca el să ne poată mântui, şi, participând la suferinţa lui, a devenit Mama tuturor celor răscumpăraţi.
– S-a spus că filmul este excesiv de violent. Ce credeţi?
– Nu este atât de violent pe cât e de brutal. Cristos a fost tratat cu brutalitate, mai ales de către soldaţii romani. Dar nu este violenţă gratuită. Sensibilitatea artistică utilizată aici este în mod clar mai mult ca cea a lui Grünwald şi Caravaggio decât ca a lui Fra Angelico sau Pinturrichio. Vorbim despre un film, bineînţeles, dar Gibson a fost influenţat în mod clar de descrierea suferinţelor lui Cristos din picturile occidentale. Distrugerea totală a trupului lui Cristos – ilustrată grafic în acest film remarcabil – trebuie să fie situată în acest context al descrierii artistice. Ceea ce mulţi artişti doar sugerează, Gibson vrea să ne arate.
Într-o manieră pe deplin compatibilă cu tradiţia teologică creştină, Gibson ni-l prezintă în mod impresionant pe Fiul Întrupat care este capabil să poarte ceea ce o persoană obişnuită nu ar putea – atât din punct de vedere al chinului fizic cât şi mintal. În fond, trupul distrus al lui Cristos trebuie privit cu ochii lui Isaia profetul care îl descrie pe Slujitorul Suferind de nerecunoscut. Frumuseţea fizică a lui Jim Caviezel serveşte la accentuarea impactul general al desfigurării progresive pe care Cristos o suferă în faţa ochilor noştri – cu rezultatul teribil că, asemenea Slujitorului Suferind, „nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la el, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag” [Isaia 53,2]. Este nevoie de ochii credinţei pentru a vedea că desfigurarea trupului lui Cristos reprezintă desfigurarea spirituală şi dezordinea pricinuită de păcat.
Reprezentarea de către Gibson a biciuirii lui Cristos – de la care mulţi privitori ar putea fi tentaţi să-şi întoarcă privirea – prezintă în mod grafic ceea ce a spus Sf. Paul în a doua Scrisoare către corinteni: „Pe cel care nu a cunoscut păcatul, El [Dumnezeu] l-a făcut păcat de dragul nostru pentru ca noi să cunoaştem justificarea lui Dumnezeu în el” [5,21]. Când vezi trupul distrus al lui Cristos în acest film, ştii ce înseamnă „a fi păcat”.
