„Imperiul loveşte încă” – interviu cu Cardinalul Lubomir Husar

05.02.2003, Oradea (Catholica) - Publicăm în continuare un interviu cu Cardinalul Lubomir Husar, Arhiepiscop Major, capul Bisericii Greco-Catolice din Ucraina. Interviul este preluat din numărul pe ianuarie al revistei Vestitorul a Episcopiei Române Unite de Oradea, fiind tradus şi adaptat de pr. Olimpiu Todorean, din revista Famiglia Cristiana, nr. 48/2002.

– Eminenţă, Alexei al II-lea vorbeşte de violenţă în Ucraina occidentală…
– E sigur că situaţia nu este aşa, chiar dacă au fost probleme şi momente dificile. Dar pentru a înţelege, este mai bine să ne întoarcem puţin înapoi în timp.

– Cât de mult?
– Până în anul 1987, când Biserica Greco-Catolică, care din 1946 trăia în clandestinitate, a făcut prima declaraţie publică: „Noi suntem vii”, semnată de doi episcopi, de preoţi şi laici, în total 80 de persone. Nu a avut nici un rezultat. Dar în 1989, chiar înainte de vizita lui la Vatican, Mihail Gorbaciov ne-a dat permisiunea de a înregistra comunitatea. Astfel, în decembrie 1989 am reînceput să existăm oficial.

– Pe urmă ce s-a întâmplat?
– Comunităţile religioase au trebuit să se decidă dacă voiau să rămână ceea ce au fost de la 1946, adică ortodoxe, sau să se reîntoarcă să fie ceea ce au fost mai înainte, adică greco-catolice. Totul a fost o chestiune ce avea în centrul atenţiei problema clădirii: cui îi revenea biserica? Acolo unde comunitatea în totalitate a decis că rămâne ortodoxă sau că se reîntoarce a fi greco-catolică, nu au fost probleme. Dificultăţile au început să apară acolo unde comunităţile s-au împărţit. Nu se poate nega că au fost şi întâlniri mai dure, chiar şi momente mai brutale.

– Anii cei mai grei?
– Fără îndoială, 1990 şi 1991.

– Şi, apoi?
– Încet, încet, punctele mai calde sau redus, şi astăzi situaţiile cu adevărat turbulente sunt foarte puţine. În toată Ucraina Occidentală, mai bine zis în Galiţia, sunt circa 300 comunităţi unde unul dintre grupuri ţine biserica şi nu permite altora să o utilizeze. Şi dintre acestea, numai opt sunt ţinute de greco-catolici. În rest toate bisericile sunt ocupate de una sau alta dintre Bisericile Ortodoxe. Lucrurile sunt mai complicate. În Ucraina Bisericile Ortodoxe sunt trei: cea care depinde de Patriarhul Moscovei, cea care depinde de Patriarhul Kievului şi Biserica Ortodoxă autocefală Ucraineană. În 90% dintre cazuri avem probleme cu Biserica ce depinde de Kiev sau cu cea autocefală.

– E un paradox, având în vedere faptul că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă, condusă de Alexei al II-lea, protestează cel mai mult. Cum explicaţi?
– Eu cred că două sunt motivele. Din 1946 (când Stalin a organizat pseudo-sinodul, ocazie cu care a interzis Biserica noastră), Biserica Ortodoxă a activat singură, Biserica Catolică de rit latin fiind tolerată, având un număr de preoţi redus. Gândiţi-vă că numai într-un singur an, 1946, şi numai în Galiţia, guvernul sovietic a dat în folosinţa Biserici Ortodoxe 592 biserici greco-catolice… Luând în considerare numai acest lucru, Biserica Rusă ar trebui să admită falimentul: activitatea sa pastorală nu a fost capabilă să conducă poporul spre „ortodoxie”. Mai mult, între anii 1990 şi 1991, mai mult de o mie de comunităţi s-au reîntors la Biserica Greco-Catolică.

– Şi al doilea motiv?
– Are mult de a face cu politica: ideea de a determina Ucraina să se reîntoarcă sub jurisdicţia Rusiei care nu reuşeşte să se vadă ca un popor mare, ca un „imperiu”, fără Ucraina. Iar pentru Biserica Ortodoxă este acelaşi lucru. Pe de altă parte, astăzi depind de Patriarhia Moscovei circa 19.000 parohii, dintre care 9.000 se găsesc pe teritoriul Ucrainei.

– Patriarhul Moscovei spune că din Galiţia i-au dispărut trei episcopii…
– Este adevărat, au dispărut, dar nu pentru că cineva le-ar fi furat, ci credincioşii sunt cei care au plecat şi s-au reîntors la Biserica noastră. Episcopiile ortodoxe sunt încă acolo, au episcopii lor, doar credincioşii au plecat. Pe de altă parte, ei sunt în expansiune în Ucraina orientală.

– Doriţi să avansaţi câteva cifre?
– În toată Ucraina, comunităţile greco-catolice sunt 3.550, dintre care aproape 3.400 în Galiţia. Comunităţile Bisericii Ortodoxe, aşa cum am spus, sunt mai mult de 9.000, cele ale Patriarhiei de Kiev sunt 2.500 şi cele ale Bisericii Ortodoxe autocefale 1.300.

– Biserica Ortodoxă Rusă vă denumeşte „uniaţi”, aproape cu dispreţ. Cu ce, voi greco-catolicii, îi deranjaţi aşa de mult?
– Teza Bisericii Ortodoxe Ruse este aceea potrivit căreia pentru a fi buni ruşi trebuie să fie ortodocşi. Acelaşi discurs îl fac şi pentru Ucraina care, spun ei, „a fost întotdeauna ortodoxă”. Dar noi uniţii din Ucraina suntem mai mult de patru milioane şi jumătate şi nimeni nu poate să nege că suntem buni ucrainieni. Numai existenţa noastră face să cadă acea pretinsă identificare culturală şi confesională. Vedeţi, scopul Moscovei este mereu acesta: eliminarea a ceea ce împiedică re-alipirea politică sau religioasă a Ucrainei la Moscova. La început, Patriarhia a cerut Vaticanului să abolească orice contact cu Biserica noastră. Ar fi trebuit să devenim toţi latini sau să ne „întoarcem” la Biserica Ortodoxă. Pe de altă parte a fost şi Ostpolitik, în timpul căruia s-a voit a dialoga cu ortodocşii din Moscova cu orice preţ, chiar cu preţul renunţării la Biserica noastră… Dar Papa s-a opus acestei cereri. Şi astăzi tactica este aceeaşi. Moscova spune: dacă vreţi să aveţi bune raporturi cu noi, renunţaţi la uniţi.

– Eminenţă, când v-am întâlnit la Lviv, imediat după vizita Papei în Ucraina, dumneavoastră aţi semnalat exigenţa unei moralizări a vieţii politice. Preşedintele Kuchma, atunci în mijlocul a mii de polemici, a fost reales. Cum merg lucrurile acum?
– Cu privire la acea exigenţă încercăm să readucem moralitatea în viaţa socială şi politică prin documente, acţiuni, predici. Tot ceea ce se întâmplă în Ucraina astăzi, de la criza economică la confuzie în politică, se datorează lipsei principiilor morale.

– Există însă şi riscul, care a reieşit şi din timpul vizitei Papei Ioan Paul al II-lea, de instrumentalizare politică a temelor religioase…
– În Ucraina Bisericile se bucură astăzi din partea poporului de un prestigiu la care orice altă instituţie nu poate nici măcar să viseze. Aceasta înseamnă pentru noi o dublă implicare. Pe de-o parte avem datoria de a susţine instituţiile puterii politice tocmai pentru că poporul nu mai are încredere în nimic şi în nimeni. Pe de altă parte trebuie să educăm moralitatea celor care ocupă posturi de răspundere şi să evităm să acoperim cu prestigiul nostru activităţi mai puţin oneste. Noi ne străduim să o facem. Nu suntem singuri în această lucrare, chiar dacă suntem cei care se expun cel mai mult.
– Îmi daţi un exemplu?
– Nu cu mult timp în urmă, Guvernul ne-a cerut să semnăm un document împotriva opoziţiei, acuzată de tentativa răsturnării întregului sistem. Am refuzat, dar am publicat, în schimb, o scrisoare a mea.

– Din curiozitate, cine dintre ceilalţi exponenţi religioşi au refuzat să semneze?
– Nici unul.