Familia creştină este o realitate existenţială, nu sociologică

21.01.2003, Roma (ZENIT) - Obiectivul celei de-a IV-a Întâlniri Mondiale a Familiilor, convocată de Papa Ioan Paul al II-lea la Manila între 22 şi 26 ianuarie, este acela de a prezenta familia ca „Veste Bună”, marea veste de la început de mileniu.

Jean Marie şi Anouk Meyer, membrii ai Consiliului Pontifical pentru Familie şi una dintre familiile protagoniste ale evenimentului, au aprofundat în acest interviu dimensiunea misionară a familiei creştine.

Profesor de filosofie la Paris, Jean Marie s-a ocupat mult timp de problema familiei, acordând o atenţie deosebită aspectului identităţii şi educaţiei. Anouk, profesoară de limbi, este fiica cunoscutului genetician decedat Jérôme Lejeune, primul preşedinte al Academiei Pontificale pentru Viaţă. Jean Marie şi Anouk Meyer au şapte copii, cu vârstele între 13 şi 26 de ani.

– Se spune de mulţi ani că familia trece printr-o criză care sporeşte divorţurile şi separările în toate ţările, îndeosebi în Occident. Ce se poate face pentru a rezista marelui val al secularismului?
– Criza familiilor este criza societăţii, deoarece fără familie nu există viaţă socială. Astăzi, în Occident, politicienii sunt uneori dezorientaţi deoarece nu reuşesc să înţeleagă acest adevăr semnificativ. Numai dând o nouă forţă familiilor se poate depăşi criza. Familia este cea care dă viaţă societăţii, în timp ce secularismul nu respectă dimensiunea originală a omului. Secularismul uită de fapt ceva esenţial: familia posedă o bogăţie proprie. În familie, fiecare are valoare în sine. Existenţa fiecărei persoane în familie este înţeleasă într-o logică de iubire şi fidelitate, în timp ce secularismul nu are simţul fidelităţii.

– Familiile creştine trăiesc totuşi aceleaşi drame şi aceleaşi dificultăţi ca şi restul familiilor. Ce importanţă are în acestea dificultatea de a pune în practică semnificaţia autentică a sacramentului căsătoriei?
– Papa Ioan Paul al II-lea, în „Carta Familiilor”, afirmă că Cristos – Mirele – este cu noi. Înseamnă că familiile au un avantaj deosebit care le caracterizează: în existenţa familiei, totul este transformat, deoarece Cristos este în centrul familiei.

În familie există în plus o nevoie absolută de educaţie. Nu este ceva opţional. Fiecare om este educabil. Din păcate, noi, occidentalii, suntem puţin obosiţi să educăm, şi printre aceştia sunt destul de mulţi adulţi care nu îşi asumă responsabilităţile educative. Cristos însuşi ne aminteşte semnificaţia datoriei noastre. Trebuie să îi educăm pe copiii care ne-au fost încredinţaţi; dacă nu, ne îndreptăm spre barbarie. Iar responsabilitatea istorică va fi a adulţilor.

– Ce atitudine ar trebui să îşi asume familiile creştine pentru a fi martori credibili ai mesajului pe care l-au primit?
– Nu există familie creştină decât prin întâlnirea personală cu Cristos. Familia creştină este o realitate personală, existenţială, nu sociologică. Pentru noi, modelele nu pot fi alţii decât primii creştini. Şi aceştia, simpli, spontani, optimişti, fără complexe. Ca şi ei, noi, familiile creştine ale celui de-al treilea mileniu, trebuie să ştim să spunem: veniţi şi vedeţi. De aceea, familia trebuie să fie un loc vizibil al iubirii care ştie să se încadreze în plan natural şi supranatural.

– Pe frontul vast al educaţiei, însoţirea fiilor noştri în înţelegerea identităţii sexuale este unul dintre lucrurile cele mai delicate, mai ales într-o societate în care sexul este interpretat adesea ca alegere „liberă” şi uneori „dezordonată”. Viziunea creştină asupra sexualităţii poate fi un remediu eficient pentru această „infirmitate” a societăţii noastre?
– În societatea noastră, opţiunile sexuale sunt adesea doar rodul conformismului. Uneori devin şi un imperativ categoric, însă din fericire mulţi tineri sunt mai prudenţi şi mai reflexivi decât au fost părinţii lor în anii ’68. În momentul de faţă, noi, adulţii, trebuie să fim fericiţi să transmitem valori autentice. Iar valorile puternice se transmit de exemplu citind textele Papei Ioan Paul al II-lea despre trup, rugându-ne, privind mai puţin la televizor, răsfoind mai puţin un anumit tip de presă, dar mai ales dialogând în linişte cu fiii noştri.

– Şi educaţia la credinţă este adesea unul dintre obiectivele cele mai dificile. Ce atitudine trebuie să aibă părinţii?
– Înainte de toate trebuie educaţi adulţii. Nimeni nu poate educa dacă, la rândul său, nu a fost educat. În plus, nu trebuie să ne ostenim să subliniem şi să mărturisim valorile în care credem. Mai degrabă trebuie să ne ostenim să dialogăm cu fiii noştri, să îi facem să se simtă importanţi, să participăm la activităţile lor. Adulţii trebuie să facă primul pas. Iubindu-i cu adevărat pe copii, pentru părinţi înseamnă a fi mărturisitori în faţa acestora ai unei iubiri fidele şi pline de bucurie.

– Fecundarea asistată, avortul, eutanasia, sunt comportamente pe care doctrina Bisericii le condamnă, însă cea mai mare parte din cultura laică pare a fi dispusă să le tolereze. Cum să îi facem să înţeleagă că luptele noastre nu sunt retrograde, ci reflectă binele însuşi al omului?
– Societatea noastră se defineşte tolerantă, deşi toleranţa frecventă riscă să devină indiferenţă. Pe noi, catolicii, ne interesează viitorul omenirii. Suntem responsabili de acest viitor. Astăzi există totuşi riscul de a prevala o postură culturală descurajată şi descurajatoare. Doctrina Bisericii este simplă: alegerea vieţii este posibilă. Viitorul omenirii trece prin responsabilitatea noastră. Iar nouă, familiilor creştine, ne revine misiunea de a-l scrie.