De ce nu este momentul potrivit pentru o dogmă a Sf. Fecioare Maria Co-răcumpărătoare

21.10.2002, Roma (ZENIT) - Agenţia ZENIT i-a luat un interviu renumitului mariolog pr. Stefano de Fiores privind posibilitatea proclamării de către Biserică a unei dogme a Sf. Fecioare Maria co-răscumpărătoare şi mijlocitoare de haruri.

Părintele de Fiores este membru al Academiei Pontificale Internaţionale Mariane, care îl informează pe Sfântul Părinte asupra tuturor problematicilor teologice legate de persoana Mariei. El afirmă că definirea Mariei drept „co-răscumpărătoare” nu înseamnă a o plasa pe acelaşi nivel al răscumpărării cu Isus, ci evidenţierea rolului ei cooperator la mântuire.

– Există propunerea de a o invoca pe Maria co-răscumpărătoare. Consideraţi că ar fi necesară proclamarea unei dogme noi?
– Din punctul de vedere al conciliului şi al ecumenismului, este cu siguranţă nepotrivită proclamarea acestei dogme acum. Fraţii separaţi, protestanţii şi ortodocşii, ne reproşează că nu i-am consultat în legătură cu ultima dogmă despre Maria. De aceea consider că o astfel de dogmă ar trebui să includă participarea lor.

Mai întâi să ne îndreptăm spre unire sau spre o oarecare convergenţă între creştini; după aceea vom examina dacă este necesară proclamarea Mariei drept co-răscumpărătoare. De fapt, titlul de co-răscumpărătoare nu a mai fost folosit până la Papa Pius al XII-lea, iar Pontificii nu-l menţionează în mod precis ca să nu creeze o neînţelegere cu protestanţii. Într-adevăr, co-răscumpărarea nu este ceva nou. Ireneu, Părintele Bisericii, se referea deja la Maria numind-o „causa salutis” [pricina mântuirii noastre] datorită „fiat”-ului ei.

– Nu este o erezie a o ridica pe Maria la această categorie, situând-o la aproape acelaşi nivel de mântuire cu Isus?
– Este necesar să clarificăm că nu se pune problema situării ei pe acelaşi nivel cu Isus. Caracterul central al mântuirii Răscumpărătorului este un dar. Sf. Fecioară este văzută ca o colaboratoare la această răscumpărare. Isus Cristos nu este pus în discuţie. Nu este vorba de o juxtapunere a operei de răscumpărare a lui Isus Cristos, ci de o participare la mântuire. Acest lucru trebuie să fie foarte clar.

– Astăzi catolicismul scoate mult în evidenţă rolul salvific al Mariei. De ce?
– Trebuie să ţinem cont că în fiecare an sunt publicate peste 1.000 de articole teologice despre Maria. Marea preocupare a mariologilor este de a evita un discurs izolat despre Maria. De aceea, mariologia este studiată printr-o abordare interdisciplinară, iar articolele şi cărţile publicate îmbină mariologia cu alte domenii ale teologiei, inclusiv soteriologia.

Rolul Mariei în mântuire a fost deja trasat de Conciliul Vatican II. Schimbarea orientării istorico-salvifico-conciliară vorbeşte despre Maria în misterul lui Cristos şi în Biserică. Maria nu este un capitol separat. Şi Părinţii Bisericii au accentuat rolul Mariei la mântuire. Astăzi, fiind concentraţi mai mult pe mântuire, există tendinţa de a vedea implicarea creştinismului în istorie.

Legat de aceasta, Maria este femeia liberă şi responsabilă care a compus un imn al libertăţii, Magnificatul, şi femeia care a ţinut cont de cei săraci. Ea a proclamat libertatea pe care Cristos o va aduce în timp şi în istorie. De aceea, Maria este modelul şi paradigma omului salvat de Cristos. Într-o lume ca a noastră, divizată, Maria este cea care îl acceptă pe celălalt în timp ce îşi păstrează identitatea sa. Înainte de a afirma că ea este cea care a primit mântuirea, ea este cea care a adus-o.

– Care sunt consecinţele pentru ecumenism?
– Protestanţii – mă gândesc, de exemplu, la Henrick Ott, urmaşul lui Karl Barth din Basel – admit că nu agreează prezentarea Mariei drept mijlocitoare, formulată de Papa Leon al XIII-lea. Oricum, ei înţeleg prin afirmaţia noastră că cineva merge la Isus prin Maria. Ei consideră că noi o prezentăm pe Maria ca şi cum ar fi în afara reflexiei asupra lui Cristos. Vaticanul oferă soluţia: meditaţia asupra Mariei rezidă în Cristos, nu pe lângă el. Este arătat că ea nu doar a salvat dar a făcut mântuirea posibilă. În acest fel ea poate fi acceptată de toţi.

– În noua sa scrisoare despre rozariu, Papa propune o revoluţie a spiritualităţii mariane. Care este intenţia Papei?
– Nu este o revoluţie ci o redescoperire şi o îmbunătăţire a formei. Cu câteva variaţii, rozariul a rămas acelaşi de la 1569. Papa propune câteva noutăţi cu aceste cinci mistere. Face ca rugăciunea rozariului să fie mai mult concentrată pe Cristos şi mai meditativă, mai puţin mecanică şi mai reflexivă. Noile mistere răspund nevoilor care au fost evidenţiate, în special în Italia şi în Franţa, în diferite ocazii. Între ultimul mister de bucurie şi primul de durere este o distanţă prea mare. Au fost uitate momente semnificative din viaţa publică a lui Isus. Oricum, este clar că rozariul este o sinteză şi nu poate conţine totul.

– Acum rozariul are un caracter mai mult cristologic decât marian?
– Papa Ioan Paul al II-lea insistă în a-l situa pe Isus Cristos în centru. `Bucură-te, Marie` este o rugăciune mariană, dar şi cristologică. Isus şi numele lui sunt în centru. De aceea este repetat numele lui Isus, ceea ce face ca această rugăciune să fie mai cristologică şi, deci, cu un mai pronunţat caracter ecumenic.

Este de asemenea semnificativ importanţei pe care o acordă Papa momentelor de tăcere. Când ne rugăm rozariul nu trebuie să o facem în mod mecanic. Pe lângă importanţa tăcerii, enunţarea biblică a misterelor, şi alte noutăţi, Papa a adăugat o invocaţie finală: o rugăciune prin care persoana care recită rozariul să dobândească harul misterului. Este o trecere de la rugăciune la viaţă.

Rozariul este singura rugăciune care aduce în viaţa personală misterul celebrat liturgic. În plus, este extrem de important pentru pace. Rozariul, de exemplu, a avut un rol hotărâtor în viaţa Bisericii din timpul Bătăliei de la Lepanto (7 octombrie 1571), care a marcat înfrângerea otomanilor. Într-adevăr, acolo a apărut numele Fecioara Rozariului. Oricum, atenţie: nu trebuie să privim rozariul ca pe o armă. Nu este aşa. Este un instrument pacific pentru a dobândi pacea. Dată fiind violenţa şi neputinţa instrumentelor publice, numai Dumnezeu poate da pacea. Numai el poate inspira în inimile femeilor şi ale bărbaţilor seninătatea pentru a nu recurge la violenţă.