Cardinalul Tettamanzi se pregăteşte pentru Milano

23.09.2002, Milano (ZENIT/Avvenire) - Duminica viitoare, Cardinalul Dionigi Tettamanzi va prelua oficial funcţia de lider al Arhidiecezei de Milano, una dintre cele mai importante din întreaga lume.

În timpul ceremoniei solemne de duminica viitoare, predecesorul său, Cardinalul Carlo Maria Martini, îi va preda conducerea acestei dieceze, care îşi are propriul rit – cel ambrozian – şi a avut numeroşi sfinţi la conducerea ei, ca Arhiepiscopi. Noul Arhiepiscop de Milano, Dionigi Tettamanzi, s-a născut la periferia oraşului Milano.

În continuare, Cardinal Tettamanzi îşi exprimă dorinţele, temerile şi speranţele legate de noua funcţie.

– Eminenţă, dintr-un anumit punct de vedere vă întoarceţi de fapt acasă. Aţi învăţat desigur multe în viaţa Dvs trăită în diferite părţi ale Italiei. Care ar fi lecţia cea mai importantă?
– Toate sunt valoroase atunci când îmbogăţesc experienţa umană şi de credinţă. Nu este Biserică locală sau teritoriu care să nu fie original şi indispensabil dintr-un punct de vedere, astfel încât să nu merite atenţie şi acceptare. Poate aceasta este lecţia cea mai importantă.

– Îi cunoaşteţi pe credincioşii milanezi. Sunteţi unul dintre ei. Ce aşteaptă ei de la Arhiepiscopul lor?
– Sunt sigur că doresc un Episcop sfânt, care să se străduiască să trăiască într-o comuniune profundă şi constantă cu Domnul, şi, ca şi consecinţă, să fie profund implicat în viaţa poporului, dornic să le împărtăşească problemele şi speranţele.

– Dar Dvs, ce aşteptaţi de la ei?
– Să fie fericiţi şi mândri de darul credinţei, şi, în acelaşi timp, consecvenţi în trăirea lui. În domeniul eclesial, desigur, şi în cel al grupurilor laice, dar, înainte de toate, în domeniile vieţii, redescoperind o tensiune misionară. Creştinismul este experienţă unică deschisă tuturor, în simplitate şi îndrăzneală.

– Milano este cea mai mare arhidieceză, foarte mare chiar. Este ea prea mare?
– Ceea ce ne dă istoria nu este niciodată prea mult, chiar dacă ridică probleme de conducere şi organizare…

– După primirea iniţială, au existat deja persoane care v-au dat sfaturi. Nu credeţi că milanezi sunt puţin cam încrezuţi, că se simt ca şi cum ar fi primii în clasă?
– Toţi avem calităţi şi defecte, iar milanezii nu fac excepţie. Nu îi scuz, ci le cer să îşi armonizeze propria conştiinţă de sine cu tot ceea ce este frumos, şi în cele mai mici comunităţi, şi să se angajeze cu atât mai mult într-o dăruire frăţească plină de grijă.

– Aţi hotărât să vă faceţi intrarea oficială nu trecând graniţa geografică, ci începând din interior, din Renate, locul Dvs de naştere. De ce?
– Cred că făcând aşa dau o mai mare onoare chemării Papei. Rădăcinile mele umane şi creştine se află în Renate. Am călătorit spre preoţie cu acea comunitate. Acolo am învăţat limbajul relaţiilor simple şi cordiale. Aş dori de asemenea să fie apreciat modelul unei parohii mici în care, totuşi, prezenţa şi apropierea Bisericii faţă de oameni sunt simţite în mod tangibil în casele oamenilor.

– Este dificil să ne punem în locul Dvs. Nimeni nu ar fi însă surprins să vadă la Dvs. un semn de emoţie. Ce veţi simţi în momentul în care veţi deveni Arhiepiscop?
– O mare emoţie, aş spune chiar teamă, pe care sper să o înving lăsându-mă în mâna lui Dumnezeu, încredinţându-mă bunătăţii Sale milostive, precum şi generozităţii milanezilor.

– Evanghelia ne avertizează să nu privim în spate. Cam greu atunci când părăseşti o dieceză precum cea de Geneva, una importantă şi cu aşa o istorie – o dieceză unde v-aţi simţit întotdeauna bine primit.
– Sunt uimit de puterea de iubire a genovezilor. Dacă nu am înţeles-o deplin înainte, am înţeles-o cu siguranţă în aceste ultime săptămâni. Am învăţat multe lucruri de la ei, pe care aş vrea acum să le iau cu mine, ca o zestre spirituală; acestea vor fi fără îndoială foarte valoroase în noul stadiu al ministerului meu.

– Să vorbim despre clerul milanez. De acum sunt preoţii Dvs. Îi cunoaşteţi pe mulţi, şi mulţi vă cunosc la rândul lor. Şi totuşi, fiecare are dreptul sau cel puţin idei despre cum ar vrea ei să fie noul Arhiepiscop. Ce le promiteţi preoţilor?
– Le-am scris deja o scrisoare personală fiecăruia dintre ei, pentru a le aduce la cunoştinţă că cea mai mare şi mai îndrăzneaţă dorinţă a mea este să fiu considerat părintele şi fratele lor, v enerând şi slujind demnitatea preoţească a fiecăruia.

– S-a arătat adesea că multe noutăţi care apar în domeniul politic în Milano se răspândesc mai apoi în restul ţării. Există şi cazuri în care Arhiepiscopul a fost sprijinit de unii şi criticat de alţii. Cum vedeţi domeniul politic?
– Simt că trebuie să cer o mai mare participare în societatea civilă, adică a fiecărui individ în viaţa polis-ului, pentru a acorda atenţie propriei conştiinţe morale în alegeri în consonanţă cu adevăratul bine comun, şi pentru a trăi în libertatea copiilor lui Dumnezeu, care are o expresie privilegiată în Episcop, ce stă înaintea tuturor şi este disponibil pentru toţi, urmând exemplul şi cu harul Sf. Ambrozie.

– În Milano, căsătoriile civile le vor depăşi în curând pe cele religioase. Cum apreciaţi această realitate?
– Este un semn al fragilităţii psihologice, dar şi al culturii predominante, marcată de un secularism care are ca şi scop ceea ce, de fapt, constituie o sărăcire obiectivă şi subiectivă. Desigur, problema nu este de a impune ci, mai degrabă, de a face dorite şi, de aceea, de a proclama în mod deschis harul şi puterea legate de sacrament.

– Fără a intra în secrete, ne putem imagina că Papa v-a spus ceva, când v-a încredinţat Dieceza de Milano. Ne puteţi spune ce anume?
– Dincolo de orice cuvinte, un gest al Papei va rămâne întotdeauna viu în memoria mea. Stăteam înaintea lui, şi, legat de numirea care mi s-a propus, am încercat să obiectez, exprimând limitările mele şi lipsa mea de abilitate. Într-o secundă, expresia lui a devenit un zâmbet încurajator. În acelaşi timp, m-a bătut uşor peste umăr, într-un mod blând şi neaşteptat, pe care nu îl voi uita niciodată.