Spiritualitatea franciscană – o ereditate în trei familii
04.06.2002, Roman (Catholica) - „De ce franciscanii se numesc capucini, conventuali, minori? Ba chiar mai mult, care este motivaţia de fond a acestor diferite denumiri?” Pr. Antonel-Aurel Ilieş răspunde la aceste întrebări într-un articol publicat în numărul pe mai-iunie 2002 al revistei „Mesagerul Sf. Anton”, evocând „fapte istorice ale trecutului franciscan pentru a ne ajuta să înţelegem mai bine prezentul şi a ne oferi astfel noi piste de reflecţie. Fraţii franciscani sunt astăzi în trei ramuri distincte doar datorită dorinţei de a-şi urma, cu cât mai mare fidelitate, unicul fondator: Sfântul Francisc de Assisi!”
„Stilul de viaţă religioasă, propus de Sf. Francisc, a fost pentru secolul al XIII-lea o noutate absolută în Biserică… Biserica, prin Păstorii de la Roma, a înţeles că noutatea franciscană putea să constituie o reînnoire a Bisericii însăşi”. Pentru a favoriza angajarea urmaşilor Sfântului în viaţa activă şi în misiunile Bisericii, Papa Grigore al IX-lea „a acordat diferite privilegii fraţilor franciscani, îndeosebi în favoarea celor care se aflau sau doreau să meargă în misiune la cei care nu îl cunoşteau încă pe Cristos”.
„Această schimbare însă nu a fost bine primită de toţi urmaşii lui Francisc, şi astfel mai mulţi fraţi, denumiţi `zeloşi`, s-au opus privilegiilor acordate de suveranii pontifi”. Astfel au apărut numeroase mişcări de reformă, care au dus, după circa trei secole, la împărţirea în trei ramuri a moştenirii spirituale lăsate posterităţii de Sfântul Francisc.
În anul 1517, Papa Leon al X-lea, în urma unui Capitol `generalisim` convocat la Roma, a înţeles că „soluţia cea mai bună era despărţirea Ordinului franciscan în două ramuri distincte”. Astfel, prin documentul papal Ite vos din acelaşi an, a definit în mod oficial aceste ramuri: „pe de o parte, fraţii care trăiau în convente şi care aveau să continue tradiţionalele activităţi de apostolat, operele de cultură, artă şi învăţământ, sub numele de Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, iar, pe de altă parte, cea de-a doua ramură a fraţilor trebuia să cuprindă toate mişcările de reformă sub numele de Ordinul Fraţilor Minori ai Regularei Observanţe”.
Alături de aceste două mari ramuri, la doar câţiva ani distanţă, a apărut şi Ordinul Fraţilor Capucini. Această nouă mişcare reformatoare a apărut prin opera fratelui observant Matteo da Bascio, care a obţinut în anul 1525 de la Papa Clement al VII-lea aprobarea de a trăi regula franciscană după o revelaţie personală. Fraţii care au urmat idealul fratelui Matteo au primit recunoaşterea ca Ordin franciscan de la acelaşi Papă, prin documentul Religionis zelus, din 3 iulie 1528.
În anul 1897, Papa Leon al XIII-lea a dat o ultimă definire a celor trei Ordine franciscane: Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, Ordinul Fraţilor Minori [Observanţi] şi Ordinul Fraţilor Minori Capucini. „Astăzi, în aceste trei mari Ordine, deşi fiecare dintre ele prezintă anumite caracteristici specifice, modul de viaţă este foarte asemănător. De fapt, cu toţii suntem angajaţi în slujirea lui Dumnezeu, a Poporului Său, în studierea Sfintei Teologii şi, mai ales, cea mai mare parte dintre noi, trăim în convente, ducând o viaţă fraternă de comunitate”, îşi încheie pr. Antonel-Aurel articolul.
