Pastorala de Paşti 2002 a Patriarhului Teoctist
26.04.2002, Bucureşti (Viaţa Cultelor) - „(…) Datori suntem să cântăm Domnului cântare nouă de biruinţă, pentru că Paştile nu au rămas un fapt exterior nouă, pierdut în negura istoriei, ci au o putere profund transfiguratoare asupra firii omeneşti în general, şi asupra fiecărei persoane umane, în special. Cerinţele timpului şi vremea în care trăim ne încurajează ca din bogăţia necuprinsă cu mintea şi de neprins în cuvânt a marii taine a Învierii să alegem spre a împărtăşi dragostei voastre smerit gând despre perspectiva cu totul nouă deschisă libertăţii persoanei umane prin Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, `Paştile cele noi şi sfinte`.
Libertatea, ca dar nepreţuit oferit omului creat după chipul lui Dumnezeu, constă în posibilitatea de a gândi şi acţiona conform voinţei lui Dumnezeu, devenită proprie şi persoanei umane, şi constituie un factor determinant în alegerea a ceea ce poate fi cu adevărat de folos vieţii, acceptarea sistemului de valori la care ne raportăm existenţa şi dreapta formulare a sensului sau raţiunii de a trăi. Numai prin învierea lui Hristos-Dumnezeu, libertatea noastră a trecut de la moarte la viaţă, fiind izbăvită prin puterea Sfintei Cruci din starea de nehotărâre, ambiguitate şi înşelăciune provocată de păcat şi de patimi. Păcatul, ca rod al pierderii libertăţii reale şi al înstrăinării făpturii umane faţă de harul dumnezeiesc, constituie cauza celei mai jalnice robii şi morţi a sufletului: moartea vădită în libertatea de a păcătui, adică în respingerea darului mântuirii celei întru Hristos, Care a osândit păcatul prin Crucea Sa.
(…) În iadul acestui haos, omul lipsit de lumina Evangheliei lui Hristos se zbate neputincios, fiind pradă decepţiilor amare, dezechilibrelor interioare, dezbinării lăuntrice şi tristei prăbuşiri în tot felul de jalnice înrobiri, cu consecinţe de multe ori catastrofale pe planul vieţii familiale, sociale şi, în general, umane. Numai îndreptarea privirilor sufletului spre lumina Învierii lui Hristos ne ajută să evităm primejdia rătăcirilor haotice prin întunericul iluziilor produse de falsa şi înşelătoarea libertate, exprimată sub presiunea secularizării sau furişată prin tufişurile tendinţelor de normalizare a anormalului, uneori cu intenţia de legiferare a unor aberaţii, cu riscul nimicirii familiei. (…)
Viaţa este întru El (Ioan 1, 4), adică Duhul Sfânt, Duhul Celui Ce a înviat pe Iisus din morţi. Duhul ne călăuzeşte la tot adevărul şi recreează atmosfera de desfătare spirituală din răcoarea serii paradisiace (Fac. 3, 8). (…) În acelaşi Duh Sfânt, prin iubire, rugăciune şi spirit de părtăşie cu aproapele nostru întru bucurie, să folosim libertatea lucrătoare în legături de iubire frăţească nu numai acum, în timpul sărbătorii Paştilor, ci având-o ca pe o grijă permanentă. Dacă fără fapte credinţa este moartă, libertatea neconcretizată în faptele Crucii şi Învierii rătăceşte ca un duh lipsit de carne şi oase, rămânând doar o plăsmuire a minţii nesinceră cu sine. Făptuirea binelui – scopul unic constructiv al libertăţii autentice – necesită relaţii corespunzătoare cu cei de lângă noi, pentru că nu putem fi buni menţinându-ne cu îndărătnicie diabolică în egoismul urmăririi intereselor exclusiv proprii, în izolare individualistă.
(…) Zilnic avem prilejuri să întâlnim priviri rugătoare, mâini întinse, trupuri încovoiate de povara grijilor şi a necazurilor, aşa cum odinioară se îndreptau spre Mântuitorul Hristos. (…) Ca slujitori şi mărturisitori ai Învierii lui Hristos, se cuvine să ne asumăm cu mai multă grijă această chemare sfântă, ştiind că cei ce viază în Hristos trebuie să nu mai vieze pentru ei, ci pentru Domnul (2 Cor. 5, 15). Din largul lumii ne sosesc neîncetat întristătoare veşti despre suferinţele semenilor noştri, încercaţi mai ales de calamităţi naturale, de războaie, foamete şi boli, de pierderea nădejdii în buna reîntocmire a vieţii lor. De teama primejduirii păcii nu a fost ocolit nici ţinutul străbătut şi iubit de Mântuitorul Hristos, adică Ţara Sfântă, unde şi noi, prin vrerea Celui Preaînalt şi râvna vrednicilor noştri înaintaşi, avem înălţate sfinte altare închinate Dumnezeului Celui în Treime lăudat. (…)
În faţa noianului de dureri, lipsuri şi temeri care ne înconjoară, şi de aproape şi de departe, noi, fraţii creştini, avem ca puternice arme de apărare rugăciunea – prin care chemăm fierbinte milostivirea lui Dumnezeu asupra noastră şi a întregii lumi -, dar şi lucrarea faptelor celor bune spre ajutorarea şi mângâierea sufletească a tuturor celor ce tânjesc după ele. Căci acesta este dorul cel mai mistuitor al oricărui creştin adevărat: ca prin dragoste jertfelnică să ne împărătşim cu toţii din rodul nemuririi, răsărit din lemnul Sfintei Cruci, pomul vieţii veşnice. (…)”
