De vorbă cu Episcopul Florentin (III)

20.04.2002, Cluj-Napoca (Catholica) - Catholica a avut bucuria de a-l intervieva pe PS Florentin Crihălmeanu, Episcop Auxiliar al Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla. Excelenţa sa a avut amabilitatea de a răspunde la un interviu mai aparte, în care întrebările pe care i le-am pus au urmărit în primul rând demitizarea unor argumente des susţine de ortodocşi, în special de către cei extremişti, în atacul la adresa Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică (BRU). Astfel, într-un fel de joc de-a „avocatul diavolului”, am încercat să punem întrebări cel mai adesea incomode. Cum pe această temă se poate discuta foarte mult, şi interviul a ieşit lung. Mulţumim Episcopului Florentin pentru timpul dedicat realizării materialului care urmează (care este împărţit în trei părţi).

– S-a propus şi soluţia construirii de noi biserici pentru rezolvarea conflictelor interconfesionale, cu ajutoare din fonduri de stat şi de la comunităţile interesate.
– Imediat după 1990, BRU a demarat un plan de construire de biserici, şi în intervalul 1994-2000 în cadrul Provinciei Mitropolitane s-au ridicat peste 200 noi biserici. În aceste locuri conflictele sau animozităţile au încetat. Vechile biserici greco-catolice au rămas în continuare în uzul comunităţilor ortodoxe. Interesant este însă că şi BOR a demarat un plan de ridicări de noi lăcaşuri de cult, dar nu în localităţile unde erau probleme, ci cu precădere în imediata vecinătate a noilor biserici construite de către BRU, şi mai cu seamă în marile oraşe. Să-mi fie permisă o întrebare: în câte localităţi cu probleme interconfesionale comunitatea ortodoxă şi-a construit biserică nouă pentru a retroceda biserica greco-catolică proprietarului ei de drept?

– Se mai afirmă şi astăzi că BRU ar fi o Biserică străină, invenţie a imperialismului străin, că ar fi chiar maghiară sau cu tendinţe integraţioniste, că ar încerca să impună credincioşilor ei limba maghiară.
– Nimic mai fals. Pentru cei care citesc istoria şi o interpretează aşa cum se cuvine, aceste afirmaţii rămân la nivelul pomenitei campanii de denigrare şi dezinformare cu scopul precis de a-i induce în eroare pe credincioşii simpli de la sate. Filele istoriei BRU ne arată că încă din „Rânduiala lui Atanasie Anghel” (14 septembrie 1700) la pagina 14 se precizează: „Popii să facă slujbi cât vor putea româneşte (valahă)” iar în „Actul de recunoaştere a subordonării faţă de Roma”, la articolul 11, Atanasie scrie: „Voi depune eforturi ca în Alba-Iulia să se întemeieze o şcoală valaho-latină şi voi numi profesori la această şcoală pe cei care cunosc temeinic limbile valahă şi latină”. Oare dacă BRU la începuturile ei ar fi avut o orientare filo-maghiară nu i-ar fi fost mult mai uşor să adopte limba liturgică maghiară şi să îndemne credincioşii să vorbească în limba maghiară, într-o vreme în care limba Dietei şi a nobilimii din zonă era cea maghiară? Lui Atanasie i s-a poruncit clar din partea Patriarhului ortodox Dositei al Ierusalimului să „cetească slujbele numai slavoneşte sau elineşte iar nu româneşte (valahă)”; dacă el ar fi ascultat, oare ce limbă am fi vorbit noi astăzi în Transilvania?

De ce doar în timpul Episcopului Inochentie Micu Klein apar concret afirmate conceptele de conştiinţă naţională, neam sau naţiune română? Nu se ştie oare că primele generaţii de studenţi greco-catolici întorşi de la studiile lor în capitale ale culturii apusene (Roma, Budapesta, Viena) au adus conştiinţa latinităţii poporului român, au introdus pentru întâia oară alfabetul latin şi au început să scrie în limba română? Oare chiar nu se cunoaşte aportul corifeilor Şcolii Ardelene la cultura neamului românesc? Oare nu se ştie că primele şcoli cu predare în limba română s-au deschis la Blaj cu un număr de 300 de elevi, încă în timpul Episcopului Petru Pavel Aron? Mai este nevoie să vorbim despre Adunarea de pe Câmpia Libertăţii, Blaj, 3-5 mai 1848, unde s-a strigat „Vrem să ne unim cu Ţara!”, sau despre Pronunciamentul de la Blaj 1867, Mişcarea Memorandistă 1892, sau despre citirea de către Cardinalul Iuliu Hossu a Declaraţiei de Unire a Transilvaniei cu Ţara la 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia? Nu doresc să citez exemple negative, „istorice”, ale Ierarhilor altor confesiuni, care prin acte publice s-au dovedit a fi împotriva neamului românesc. Voi cita însă cuvintele Sfântului Părinte Papa Leon al XIII-lea care, adresându-se episcopatului greco-catolic, a spus: „vos sanguine et genere romani”, voi sunteţi de două ori romani: prin sânge şi prin credinţă. Semnificative sunt şi cuvintele Mitropolitul Vasile Suciu, care se confrunta în primele decenii ale secolului al XX-lea cu aceleaşi probleme: „Alţii sunt de părerea că Biserica noastră ar avea un rit străin, unguresc ori latinesc; ba că chiar şi sărbătorile, posturile, legislaţia şi toate obiceiurile Bisericii noastre ar fi neromâneşti, străine. […] Ei nu ştiu sermanii, că Biserica noastră e cea mai românească Biserică, cea mai potrivită Biserică pentru poporul românesc.” Cine are urechi de auzit să audă!

– BRU este văzută de unii teologi ortodocşi ca un „hibrid” nefericit, o Biserică nici ortodoxă, nici catolică. Mai mult, ei consideră că o astfel de Biserică stă în calea dialogului dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe.
– Termenul de hibrid în limba română are mai multe înţelesuri. Unul este din domeniul botanic sau zootehnic, şi reprezintă încrucişarea a doi indivizi aparţinând unor specii, soiuri, rase diferite. Alt sens este figurat, referitor la realizări, idei, fapte alcătuite din elemente disparate sau lipsit de armonie (DEX p. 454 col. s.).

Adeseori, în domeniul botanic, hibridul se realizează tocmai pentru obţinerea unor calităţi mai performante decât cele ale speciilor de provenienţă (strugurii fără sâmburi, piersica cu coajă lisă, etc.). Aici însă, desigur, cuvântul este utilizat în sens peiorativ. Trebuie ştiut însă că „reţeta hibridării” vine de la 1439, de la Conciliul Ferrara-Florenţa, semnat între alţii de Mitropolitul ortodox Damian al Moldovei şi de către mulţi alţi Ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe. Pe linia acestor principii conciliare a apărut BRU, ca o simbioză între ritul bizantin şi sufletul latin. IPS Mitropolit Vasile Suciu explică: „Dacă suntem orientali cu multe din datinile noastre şi din manierele noastre, şi dacă suntem apuseni cu tendinţele noastre, cu sufletele noastre, scurt: dacă etniceşte suntem o fericită combinaţie a elementului răsăritean cu cel apusean, tot aşa trebuie să fim şi bisericeşte: rit şi cult răsăritean, ortodox, care ni s-a prefăcut în a doua natură, şi credinţă lăuntrică, suflet apusean”.

Trebuie ştiut că BRU nu este unica Biserică Catolică de rit oriental, ci în lume există alte 13 comunităţi catolice de rit bizantin, şi multe altele de alte rituri. În Enciclica „Orientalium dignitas”, din 30 noiembrie 1894, Sfântul Părinte Papa Leon al XIII-lea precizează că menţinerea riturilor orientale nu este o „capcană” pentru a-i converti pe necatolici, nici un mod camuflat de a pregăti o trecere la ritul latin, ci riturile orientale sunt considerate ca o „podoabă” a întregii Biserici, ce constituie un element principal al Tradiţiei apostolice, o mărturie vie a unităţii în credinţă a Bisericii Una. Riturile orientale fac parte din nota de catolicitate a Bisericii.

Privite în acest fel, Bisericile Catolice Orientale nu dăunează unităţii Bisericii, ci dimpotrivă o manifestă în varietatea lor (Orientalium Ecclesiarum 2). Ele se bucură de o demnitate egală cu celelalte rituri, au aceleaşi drepturi şi sunt supuse aceloraşi obligaţii, sub conducerea Pontifului Roman (OE 3).

În concluzie, BRU face parte integrantă din Biserica Catolică, prin acceptarea celor patru puncte de divergenţă dogmatică stipulate la Conciliul Ferrara-Florenţa, dar cu respectarea condiţiilor pe care însuşi Episcopul Atanasie le-a pretins în „Cartea de mărturie” din 7 octombrie 1698: „întru acest chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădularele sfintei catoliceşti Biserici a Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu se clătească, ci cu toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţine după calendarul vechi”.

Aş încheia citându-l din nou pe marele Mitropolit Vasile Suciu: „Nu pretindem altceva astăzi pentru Biserica noastră, în lupta ce i s-a declarat din partea unora […] decât ceea ce pretindea Tertullian pentru Biserica lui Hristos de pe timpul său: Să nu fim osândiţi, înainte de a fi cunoscuţi”.