Andrea Riccardi despre vizitele parohiale ale Papei

17.12.2001, Roma (ZENIT/Avvenire) - Vizita de duminică a Papei Ioan Paul al II-lea, în cea de-a 300-a parohie a Diecezei sale, scoate la iveală elemente interesante ale pontificatului său, spune istoricul Andrea Riccardi, fondatorul Comunităţii Sant´Egidio. „Îmi amintesc de prima sa vizită, într-o parohie din zona Garbatella, acum 23 de ani”, a relatat Riccardi într-un interviu. „Comunitatea noastră avea acolo o grădiniţă.”

„Când Papa a trecut pe lângă grădiniţa noastră, noi l-am strigat, iar el a cerut şoferului să oprească”, a povestit Riccardi. „S-a dat jos din maşină, a venit spre noi şi s-a aşezat jos lângă unul dintre copii. Apoi l-a întrebat: `Spune-mi cum te cheamă?` Mi-am dat seama că era un Episcop care dorea să îşi cunoască credincioşii.” Era 3 decembrie 1978.

– Care este semnificaţia acestei a 300-a vizite într-o parohie din pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea?
– Era un obicei deja lansat de Papa Ioan al XXIII-lea, şi continuat de Papa Paul al VI-lea, doar că până atunci aceste întâlniri aveau mai mult un caracter simbolic. Începând cu Papa Ioan Paul al II-lea însă, vizitele au devenit un contact sistematic al Sfântului Părinte cu Dieceza sa. În timpul acestor vizite el s-a comportat ca un Episcop, deschis să asculte ceea ce au oamenii de spus. Nu au fost simple vizite rituale. Aceasta se vede şi din desfăşurarea evenimentelor: în ajunul vizitei el se întâlneşte cu preoţii care activează în parohie; în general îi invită la cină. Apoi vizitează comunitatea.

– Ce ne puteţi spune despre Papa care vizitează o parohie?
– El nu este Papa unor mulţimi imense. El vrea cu adevărat să se întâlnească cu oamenii şi ca oamenii să fie împreună cu el. Se opreşte să vorbească cu bătrânii, îi lasă pe copii să îi pună întrebări. Vrea să ştie ce se întâmplă. El nu intră doar în biserică şi vorbeşte ca Papă, după cum se întâmpla în cazul Papei Ioan al XXIII-lea.

Wojtyla este un Episcop care se apleacă asupra lucrurilor mici. El ştie că aceştia sunt oamenii lui, turma lui. Cineva s-ar putea întreba: „De ce pierde Papa atâta timp cu aceşti oameni?” Răspunsul stă în faptul că pentru el nu este o pierdere de vreme. El este omul care pune întrebări: întreabă, vrea să ştie. Tocmai marele lui interes uman a creat o comuniune cu oamenii. Este vorba de o comuniune afectivă şi în nici un caz abstractă. Aceeaşi comuniune este exprimată mai apoi în liturghie: în timpul acesteia, acest Papă, care îşi petrece timpul în mijlocul oamenilor, se arată a fi un om al rugăciunii.

– Dar ce rămâne după o vizită a Suveranului Pontif într-o parohie?
– Rămân amintirile celor care s-au întâlnit cu el – faptul că mai apoi ei pot spune: „L-am văzut… Mama m-a pus în braţele lui pe când eram mic copil.” Este un contact direct, un sentiment familial care te face să îţi dai seama că Papa este în Roma. Cred că este o caracteristică specială a catolicismului nostru. Apoi, desigur, sunt cuvintele: învăţătura pe care Papa o predă în vizitele sale, ţinând seama de faptul că Papa Ioan Paul al II-lea nu este obsedat de a da indicaţii în orice situaţie. Adevărata sa preocupare este ca creştinii să fie împreună, şi de a întări proclamarea Evangheliei. Tocmai de aceea, după aceste vizite, multe comunităţi au redescoperit valoarea misiunii.

– Papa subliniază legăturile care există între vizitele în aceste parohii şi ministerul său universal.
– Am fost dintotdeauna impresionat că peste tot în lume, Wojtyla a apărut ca Episcopul Romei. Din perspectivă ecumenică, acest fapt este foarte important: el arată că nu este un fel de super-Episcop, ci că este Episcopul Romei care îşi exercită primatul. Papa a dorit ca titlul de Episcop al Romei să nu fie un simplu titlu, ci o realitate efectivă.

De-a lungul acestor ani, el a acţionat ca un adevărat Episcop al Romei: 300 de vizite înseamnă 300 de jumătăţi de zi, 300 de întâlniri cu preoţii. Apoi este relaţia sa cu oraşul: el obişnuieşte adesea să folosească jocul de cuvinte „Roma/amor” (Roma/iubire). Iar oamenii simt aceasta. El doreşte cu adevărat să se întâlnească cu credincioşii lui, într-o atmosferă care nu are nimic solemn.