Călătoria în Kazahstan şi Armenia

03.10.2001, Vatican (ZENIT) - Preaiubiţi fraţi şi surori,

1. Îi mulţumesc Domnului, care mi-a permis să închei în mod fericit zilele trecute călătoria apostolică din Kazahstan şi Armenia. A fost o experienţă care mi-a lăsat în suflet impresii şi emoţii foarte vii.

   A fost o vizită cu caracter dublu. În Kazahstan a fost o vizită pastorală făcută comunităţii catolice care trăieşte în această ţară cu populaţie predominant musulmană, ieşită de doar zece ani din asprul şi opresivul regim sovietic. În Armenia am fost ca pelerin, pentru a aduce un omagiu unei Biserici foarte vechi; poporul armean, celebrează acum 1700 de ani de când a devenit în mod oficial creştin. Iar această identitate, cu preţul martirajului, a fost menţinută până azi.

   Îmi reînnoiesc mulţumirile faţă de preşedinţii Kazahstanului şi Armeniei, care, prin invitaţiile lor, mi-au deschis porţile nobilelor lor ţări. Le sunt recunoscător pentru curtoazia şi căldura cu care m-au primit.

   Îmi îndrept acum recunoştinţa şi afecţiunea către Episcopii şi Administratorii Apostolici, către preoţii şi comunităţile catolice. Mulţumirile mele cele mai sincere se îndreaptă şi spre cei care au colaborat la bunul mers al acestui pelerinaj apostolic, atât de aşteptat de mine şi de îndelung pregătit în rugăciune.

2. În Kazahstan, tema vizitei pastorale a fost porunca lui Cristos: „Să vă iubiţi unii pe alţii”. Acest mesaj a fost cu atât mai semnificativ cu cât în această ţară coexistă peste o sută de diferite grupuri etnice, care colaborează între ele pentru edificarea unui viitor mai bun. Chiar oraşul Astana, în care a avut loc vizita mea, a devenit capitală doar acum patru ani, reprezentând simbolul reconstrucţiei ţării.

   În întâlnirile mele cu autorităţile şi cu oamenii am văzut în mod clar voinţa de a depăşi trecutul dur, marcat de oprimarea demnităţii şi a drepturilor persoanei umane. Cine va putea, într-adevăr, să uite că în Kazahstan au fost deportaţi sute de mii de oameni? Cine va putea să nu îşi aducă aminte că stepele sale au fost folosite pentru experimentele cu arme nucleare? De aceea, la puţin timp după ce am ajuns acolo, am dorit să vizitez monumentul victimelor regimului totalitar, pentru a sublinia perspectiva din care trebuie să privim lucrurile pe viitor. Kazahstanul, o societate multietnică, a respins armele atomice şi este angajată în edificarea unei societăţi solidare şi paşnice. De această aspiraţie aminteşte în mod simbolic marele monument dedicat Patriei Mamă, care a fost şi fundalul Sfântei Liturghii de duminică, 23 septembrie.

   Biserica, mulţumită Domnului, renaşte, susţinută şi de noua organizare teritorială. Am vrut să fiu aproape de această comunitate şi de păstorii ei, angajaţi într-o lucrare misionară ardentă şi generoasă. Cu o vie emoţie am adus un omagiu memoriei celor care şi-au sacrificat viaţa în vitregii şi persecuţii pentru a-l duce pe Cristos populaţiilor locale.

   În Catedrala din Astana, împreună cu Ordinarii din ţările Asia Centrale, cu preoţii, călugării, seminariştii şi credincioşii veniţi şi din ţările învecinate, am încredinţat Kazahstanul Preasfintei Fecioare Maria, Regina Păcii, titlul cu care este venerată în acest sanctuar naţional.

3. „Să vă iubiţi unii pe alţii!” Aceste cuvinte ale lui Cristos se adresează în primul rând creştinilor. Eu le-am adresat mai întâi catolicilor, îndemnându-i la comuniune între ei, precum şi cu fraţii ortodocşi, mai numeroşi. Mai mult, i-am încurajat să colaboreze cu musulmanii pentru a favoriza progresul autentic al societăţii. Din această ţară, în care convieţuiesc paşnic credincioşi de diverse religii, am reafirmat cu putere faptul că religia nu trebuie să mai fie folosită niciodată ca motiv de conflict. Creştinii şi musulmanii, împreună cu credincioşii oricărei alte religii, sunt chemaţi să respingă în mod ferm violenţa, pentru a construi o omenire iubitoare de viaţă, care să se dezvolte în dreptate şi solidaritate.

   Tinerilor kazahi le-am transmis un mesaj de speranţă, amintindu-le că Dumnezeu îi iubeşte pe fiecare în parte. Cu mare bucurie am aflat despre ecoul puternic şi vibrant produs în inimile lor de acest adevăr fundamental . Întâlnirea cu ei a avut loc la Universitate, mediu care mi-a fost dintotdeauna drag, loc în care se dezvoltă cultura unui popor. Mai apoi, cu reprezentanţii lumii culturale, artistice şi ştiinţifice, am avut ocazia de a aminti fundamentul religios al libertăţii umane şi reciprocitatea dintre credinţă şi raţiune, îndemnându-i să păstreze valorile spirituale ale Kazahstanului.

4. Părăsind această mare ţară a Asiei Centrale, am ajuns ca pelerin în Armenia, pentru a aduce omagiu unui popor care de 17 secole şi-a legat istoria de creştinism. A fost pentru prima dată când un Episcop al Romei a călcat pe acest pământ iubit, evanghelizat conform tradiţiei de către Apostolii Bartolomeu şi Tadeu, şi devenită oficial creştină în anui 301, prin lucrarea Sfântului Grigore Iluminătorul.

   Catedrala din Etchmiadzin, Scaunul Apostolic al Bisericii Armene, datează din anul 303. Am fost acolo după sosire şi înainte de plecare, conform obiceiului pelerinilor. Am poposit pentru a mă ruga în apropierea mormintelor Catolicoşilor Tuturor Armenilor, printre care Vazken I şi Karekin I, artizani ai actualelor raporturi cordiale dintre Biserica Armeană şi cea Catolică. În numele acestei prietenii frăţeşti, Sanctitatea sa Karekin al II-lea, cu o aleasă curtoazie, m-a invitat să locuiesc chiar în reşedinţa sa şi m-a însoţit în toate momentele pelerinajului meu.

5. În îndelungata sa istorie, poporul armean a plătit un preţ scump pentru fidelitatea faţă de propria sa identitate. Ajunge să ne gândim la înspăimântătoarea exterminare în masă suferită la începutul secolului al XX-lea. Pentru amintirea veşnică a acelor victime – circa un milion şi jumătate în doar trei ani – aproape de capitala Erevan se înalţă un solemn memorial, unde, împreună cu Catolicosul Tuturor Armenilor, am înălţat o rugăciune intensă pentru cei morţi şi pentru pace în lume.

   În noua Catedrală apostolică din Erevan, dedicată Sfântului Grigore Iluminătorul şi de curând sfinţită, a avut loc o solemnă celebrare ecumenică, cu venerarea moaştelor Sfântului, pe care le-am donat anul trecut lui Karekin al II-lea, cu ocazia vizitei sale la Roma. Această ceremonie sfântă, împreună cu Declaraţia Comună, a pus o pecete semnificativă peste legătura de iubire care uneşte Biserica Catolică şi cea Armeană. Într-o lume sfâşiată de conflicte şi de violenţe, este mai mult decât necesar ca creştinii să fie mărturisitori ai unităţii şi artizani ai reconcilierii şi păcii.

   Sfânta Liturghie de la „Mare Altar”, din grădina Scaunului Apostolic din Etchmiadzin, deşi după ritul latin, a fost celebrată „cu doi plămâni”, cu lecturi, rugăciuni şi cântări în limba armeană şi cu prezenţa Catolicosului Tuturor Armenilor. Nu am cuvinte pentru a-mi exprima bucuria profundă din acele momente, în care s-a făcut simţită prezenţa spirituală a atâtor martiri şi mărturisitori ai credinţei, care au dat mărturie pentru Evanghelie cu însăşi viaţa lor. Memoria lor va fi cinstită pentru totdeauna: trebuie să ascultăm de Cristos, care cere discipolilor săi să fie una, cu o supunere totală.

   Ultima etapă a călătoriei mele apostolice a constituit-o Mănăstirea Khor Virap, expresie care înseamnă „fântâna adâncă”. Acolo, conform tradiţiei, se află puţul adânc de 40 de metri în care regele Tiridate al III-lea l-a ţinut prizonier pe Sfântul Grigore Luminătorul din cauza credinţei sale în Cristos, până când Sfântul, prin rugăciunile sale, i-a mijlocit o vindecare extraordinară, regele convertindu-se şi botezându-e împreună cu familia sa şi cu tot poporul. Acolo, ca un simbol al credinţei cu care Grigore i-a luminat pe armeni, mi-a fost înmânată o făclie, pe care am aşezat-o în mod solemn în noua capelă din Aula Sinodului Episcopilor. Lumina aceea arde de 17 secole! Arde în lume de două mii de ani! Nouă, creştinilor, preaiubiţi fraţi şi surori, ni se cere nu să o ascundem, ci să o alimentăm, pentru a orienta mersul omenirii pe căile adevărului, iubirii şi păcii!