Rugăciunea de dimineaţă ne ajută să înfruntăm o lume adesea ostilă

„Dimineaţa vei auzi glasul meu; dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea.” Cu aceste cuvinte, Psalmul 5 este prezentat ca o rugăciune de dimineaţă şi, de aceea, este bine plasat în Liturgia Laudelor, ca şi cântecul credinciosului la început de zi. Tonul de fundal al acestei rugăciuni este marcat de tensiunea şi neliniştea cauzate de pericolele şi durerile care stau înaintea lui. Cu toate acestea, încrederea în Dumnezeu nu este diminuată, întotdeauna gata să îşi susţină credincioşii pentru a nu se poticni pe drumul vieţii.

„Nimeni cu excepţia Bisericii nu se mai bucură de o asemenea încredere” (Ieronim, Tractatus LIX în Psalmi 5,27: PL 26,829). Şi Sf. Augustin, atrăgând atenţia asupra titlului dat Psalmului – un titlu care în versiunea latină spune „pentru cea care primeşte moştenirea” -, explică: „este vorba, deci, de Biserică, ce primeşte ca moştenire viaţa veşnică prin Domnul nostru Isus Cristos, pentru ca astfel să îl aibă pe Dumnezeu însuşi, să adere la El şi să îşi găsească fericirea în El, aşa după cum este scris: ‘Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul’ (Matei 5,4)” (Enarr în Psalmul 5: CCL 38,1,2-3).

Aşa după cum se întâmplă adesea în Psalmii de „implorare” adresaţi lui Dumnezeu pentru eliberarea de rău, există trei personaje care intră în scenă în acest Psalm. În primul rând apare Dumnezeu (versetele 2-7), acel „Tu” prin excelenţă din Psalm, spre care cel care se roagă îşi îndreaptă încrederea. O certitudine apare în faţa îngrijorărilor unei zile obositoare şi poate periculoase. Domnul este un Dumnezeu consecvent, sever în confruntarea cu nedreptatea, străin de orice compromis cu răul: „Urât-ai pe toţi cei ce lucrează fără de lege” (verset 5).

O listă lungă de oameni răi – farisei, nebuni, ticăloşi, mincinoşi, însetaţi de sânge şi vicleni – trece prin faţa ochilor lui Dumnezeu. El este Dumnezeul sfânt şi drept, şi stă alături de cel care merge pe drumul adevărului şi al iubirii, în opoziţie cu cel care alege drumul spre iad (cf. Pilde 2,18). Astfel, credinciosul nu se simte singur şi abandonat atunci când trebuie să facă faţă oraşului, când intră în societate şi în vâtrtejul vieţii de zi cu zi.

În versetele 8-9 ale rugăciunii noastre de dimineaţă, al doilea personaj, omul rugăciunii, se prezintă cu “eu”, revelând faptul că întreaga sa fiinţă este dedicată lui Dumnezeu şi “marii sale îndurări”. El este sigur că uşile templului, adică locul comuniunii şi intimităţii divine, zăvorâte de păgâni, sunt deschise larg înaintea sa. El intră înăuntru pentru a experimenta siguranţa protecţiei divine, în timp ce afară răul răcneşte şi sărbătoreşte aparentul şi efemerul lui triumf.

Din rugăciunea de dimineaţă din templu, credinciosul primeşte forţa interioară pentru a înfrunta o lume adesea ostilă. Domnul însuşi îl va lua de mână şi îl va conduce pe străzile oraşului, într-adevăr, el va “îndrepta calea”, după cum spune psalmistul, folosindu-se de o imagine simplă dar care îndeamnă la meditaţie. În originalul ebraic această încredere senină se bazează pe două cuvinte: hesed şi sedaqah: “îndurare sau fidelitate” pe de o parte, şi “dreptate sau mântuire” pe de alta. Ele sunt cuvintele obişnuite care celebrează legământul care îl uneşte pe Domnul cu poporul Său şi cu fiecare credincios în parte.

Aici, în sfârşit, se conturează la orizont figura întunecată a celui de-al treilea personaj al acestei drame zilnice: ei sunt “duşmanii”, ticăloşii, care se află deja în fundalul versetelor precedente. După acel “Tu” pentru Dumnezeu şi “eu” pentru omul rugăciunii, vine acum un “ei” care indică o masă ostilă, simbolul răutăţii lumii (versetele 10-11). Fizionomia lor este schiţată pe baza cuvântului, elementul fundamental al comunicaţiilor sociale. Patru elemente – gura, inima, gâtlejul şi limba – exprimă răutatea inerentă fundamentală din alegerea lor. Gura lor este plină de minciună, inima lor complotează în mod constant răutăţi, gâtlejul lor este ca un mormânt deschis, care doreşte doar moartea, limba lor este ispititoare, dar “este plină de otravă mortală” (Iacob 3,8).

După acest portret sever şi realistic al celor perverşi care îl atacă pe omul drept, psalmistul invocă condamnarea divină într-un verset (versetul 11), pe care Liturghia creştină îl omite, sperând astfel să fie conformă cu revelaţia din Noul Testament a iubirii îndurătoare, care oferă şi ticăloşilor şansa convertirii.

În acest punct, rugăciunea psalmistului ajunge la un final plin de lumină şi pace (versetele 12-13), după profilul întunecat tocmai descris al păcătosului. Un val de seninătate şi bucurie învăluie pe cel credincios Domnului. Ziua care începe acum în faţa credinciosului, deşi marcată de efort şi nelinişte, îl va lumina întotdeauna cu soarele binecuvântării divine. Psalmistul, care cunoaşte în profunzime inima şi felul de a fi al lui Dumnezeu, nu are nici o îndoială: “Că Tu vei binecuvânta pe cel drept, Doamne, căci cu arma buneivoiri ne-ai încununat pe noi” (versetul 13).