Pastorala de Paşti a Preafericitului Teoctist
12.04.2001, Bucureşti (Viaţa Cultelor) - “(…) În Ortodoxie, icoana Învierii Domnului ne înfăţişează din vechime pogorârea la iad a Fiului lui Dumnezeu, sfărâmând sub picioarele Sale porţile ferecate ale iadului şi trăgând la lumina vieţii cu sfintele Sale mâini pe protopărinţii noştri, zăvorâţi în întunericul şi adâncul Locuinţei morţilor. (…) Sărbătoarea Învierii Domnului este, aşadar, …, nu numai prilej de veselie, ci şi de binecuvântată şi înnoită chemare spre înţelegerea pogorârii eliberatoare a Mântuitorului lumii şi în iadul prezent al răutăţii, necredinţei, suferinţei lipsite de mângâiere, stricăciunii morale şi necunoştinţei spirituale; iad care, deşi … biruit de Domnul nostru Iisus Hristos, tinde totuşi, datorită nepăsării sinucigaşe a omului, să înghită din nou, cu lăcomie, tot mai mult din viaţa umană, fie ea personală sau de obşte.
(…) Ca ucenici ai lui Hristos cel înviat, suntem încredinţaţi că durerile şi lipsurile cu care s-a confruntat şi se confruntă neamul omenesc sunt urmarea semeţirii luciferice a omului faţă de Creatorul său. Dar tot ca ucenici ai Domnului ştim că nu ne este îngăduit să ne odihnim sufleteşte atâta vreme cât semeni de-ai noştri rămân străini de învăţătura lui Hristos şi de căldura Harului Său de viaţă-dătător şi continuă să cadă în laţurile pierzătoare de suflet ale egoismului, dispreţuirii semenilor, lăsându-se robiţi păcatului.
(…) A stărui în dreapta credinţă şi în dreapta făptuire, cu orice preţ, rămâne, aşadar, condiţia de neclintit a dobândirii vieţii celei adevărate şi a împărtăşirii din roadele Jertfei şi Învierii lui Hristos. (…) Faptul că răul tinde să devină o prezenţă nestânjenită în lumea noastră, că anormalul este considerat normal, trebuie să neliniştească toate conştiinţele. Căci a nu răspunde, după puterile proprii, vocaţiei de a deveni “lumina lumii” înseamnă o gravă cădere din demnitatea de mărturisitor al Învierii lui Hristos. (…) Locurile spre care trebuie să se îndrepte mai întâi luarea aminte a noastră sunt orfelinatele – unde nevinovate şi gingaşe suflete rămân în continuare lipsite de căldura şi ocrotirea iubirii familiale, căminele de bătrâni – unde … părinţi vrednici petrec întru amărăciune, uitaţi uneori de fiii lor şi de noi, semenii lor, penitenciarele. (…) Glasul creştinilor nu trebuie să rămână mut în faţa atrocităţilor care se săvârşesc în familii lipsite de lumina credinţei (…). Sfânta Biserică ne cheamă, iubiţi părinţi slujitori şi fraţi credincioşi, la o mai mare responsabilitate faţă de copiii neamului nostru, faţă de familie, faţă de felul cum se desfăşoară viaţa ei şi faţă de creşterea morală a copiilor şi a tinerilor, care vor pregăti şi vor înălţa societatea. Dacă din această societate lipsesc însă Cuvântul şi Duhul lui Hristos, ea poate deveni o junglă, unde legile, oricât de aspre ar deveni, n-ar putea reuşi să facă altceva decât să umple închisorile.
De aceea, de la cei care nu doar se declară creştini ortodocşi, ci se şi simt membri vii sufleteşte ai Bisericii celei vii a lui Hristos se aşteaptă multe dintre acele lucrări salvatoare, iluminate de harul Preasfântului Duh, care să poată pune stavilă acelor vătămări de suflet îndreptate cu precădere spre tânăra generaţie, şi care sunt: ispita violenţei, cruzimea, imoralitatea, păcatul contra firii, pruncuciderea, alcoolismul, alunecarea în ucigătorul infern al drogurilor. Prin toate acestea se exprimă de fapt dispreţul faţă de valorile vitale pe care lumea noastră, creştină în esenţa ei, le-a cultivat de secole, ştiind că doar ele îi asigură dăinuirea.
Biserica noastră … nu a rămas doar o observatoare a acestor înfrângeri şi zbuciumuri ale societăţii noastre ci, atât cât i-au îngăduit posibilităţile şi în măsura în care fiii ei au înţeles s-o susţină în lucrarea ei, L-a slujit pe Hristos, căutându-i şi alinându-le suferinţa multora dintre aceşti fraţi mai mici ai Săi şi ai noştri. Dar socotesc că despre formele şi greutăţile slujirii ei nu Biserica trebuie să vorbească, fiindcă nu lauda lumii caută ea, ci numai bucuria împlnirii cu osârdie a lucrării izbăvitoare a lui Hristos în sânul acestui popor.
Vă împărtăşesc aceste gânduri şi îngrijorări părinteşti, la început de secol şi de mileniu, nu pentru a adumbri în vreun fel bucuria şi lumina nepământească a acestei zile, ci doar pentru a vă încredinţa stăruitor că oricât de mari şi de multe ne-ar fi necazurile şi durerile şi temerile, din adâncul unora ca acestea a înviat nebiruit, şi ne poate învia şi pe noi, Fiul lui Dumnezeu.(…)”.
