Biserica, mireasa Mielului, gătită pentru mirele ei

Aşa cum în Vechiul Testament cetatea sfântă a fost denumită printr-o imagine feminină, „fiica Sionului”, tot aşa în Apocalipsa lui Ioan, Ierusalimul ceresc ne este descris „ca o mireasă gătită pentru mirele ei” (Apocalipsa 21,2). Simbolul feminin conturează faţa Bisericii în diferitele sale aspecte, de logodnică, mireasă şi mamă, accentuând astfel dimensiunea iubirii şi a rodniciei.

Gândurile noastre ne poartă spre cuvintele apostolului Pavel care, în Epistola către Efeseni, într-o pagină de o mare intensitate, descrie trăsăturile Bisericii: „slăvită, fără pată sau zbârcitură, sfântă şi fără prihană”, iubită de Cristos şi model pentru toate nunţile creştine (vezi Efeseni 5, 25-32). Comunitatea eclesială, „făgăduită mirelui unic” ca o fecioară neprihănită (vezi 2 Corinteni 11,2), este în concordanţă cu conceptul care s-a dezvoltat în Vechiul Testament, în pagini ca cele ale profetului Osea (cap 1-3), ale lui Iezechiel (cap 16) sau prin strălucirea voioasă din Cântarea Cântărilor.

A fi iubită de Cristos, şi a-L iubi cu o iubire nupţială, face parte din misterul Bisericii. La origine se află un act liber de iubire, care se revarsă de la Tatăl prin Cristos şi Spiritul Sfânt. Această iubire plăsmuieşte Biserica, iradiind peste toate creaturile. În această lumină se poate spune că Biserica este un semn înălţat între popoare, pentru a da mărturie despre intensitatea iubirii dumnezeieşti revelate în Cristos, mai ales în darul pe care El îl face din însăşi viaţa Sa (vezi Ioan 10, 11-15). De aceea, „prin mijlocirea Bisericii, toate fiinţele umane – bărbaţi şi femei – sunt chemate să fie ‘mireasa’ lui Cristos, Răscumpărătorul lumii” (Mulieris Dignitatem, 25).

Biserica trebuie să lase să iradieze această iubire supremă, reamintind omenirii – care se simte adesea singură şi abandonată în mlaştinile pustii ale istoriei – că ea nu va fi niciodată uitată şi lipsită de căldura tandreţei divine. Isaia ne spune acest lucru prin afirmaţia sa impresionantă: „Oare femeia uită de pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine” (Isaia 49,15).

Tocmai pentru că este născută din iubire, Biserica răspândeşte iubire. O face vestind porunca de a ne iubi unul pe altul aşa cum ne-a iubit Cristos (vezi Ioan 15,12), şi anume până la a-şi dărui viaţa: „… că El sufletul său şi l-a pus pentru noi; datori suntem şi noi ca sufletele să ni le punem pentru fraţii noştri” (1 Ioan 3,16). Faptul că Dumnezeu este cel „care ne-a iubit mai întâi” (1 Ioan 4,19) şi nu a ezitat, din iubire, să-l dea pe Fiul Său pentru noi (vezi Ioan 3,16) îndeamnă Biserica să parcurgă şi ea „până la sfârşit” (vezi Ioan 13,1) calea iubirii. Este chemată să o facă cu prospeţimea cu care se iubesc doi miri, în bucuria dăruirii de sine fără rezerve şi în generozitatea de fiecare zi, atât atunci când cerul vieţii este primăvăratic şi senin, dar şi când noaptea se lasă şi coboară norii de iarnă a spiritului.

În acest sens se înţelege de ce Apocalipsa – în ciuda dramaticei sale reprezentări a istoriei – este mereu străbătută de cântece, muzică şi liturghii pline de bucurie. În peisajul spiritului, iubirea este întocmai ca soarele care iluminează şi transfigurează natura care, fără strălucirea lui, ar fi mohorâtă şi monotonă.

O altă dimensiune fundamentală a nupţialităţii eclesiale este cea a rodniciei. Iubirea primită şi dăruită nu se închide în sine în relaţia nupţială, ci devine creatoare şi fertilă. În cartea Facerii, care prezintă omenirea făcută „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, se face o referire semnificativă la fiinţă ca fiind „masculină şi feminină”: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, după chipul Său l-a făcut: bărbat şi femeie l-a făcut” (Facerea 1,27).

Deosebirea şi reciprocitatea în perechea umană sunt un semn al iubirii lui Dumnezeu, nu numai ca fundament al unei chemări la comuniune, dar şi în orientarea lor către rodnicia creatoare de viaţă. Nu întâmplător în cartea Facerii sunt marcate genealogiile, care sunt fruct al rodniciei şi dau început istoriei, în care Dumnezeu se dezvăluie pe Sine Însuşi. Astfel, se poate înţelege cum Biserica, la rândul ei, în Spiritul care o însufleţeşte şi o uneşte cu Cristos, Mirele Său, este dăruită cu o rodnicie intimă, mulţumită căreia ea naşte mereu fii ai lui Dumnezeu în Botez şi îi face să crească în plinătatea lui Cristos (vezi Galateni 4,19; Efeseni 4,13).

Aceştia sunt fiii care constituie acea „ adunare a întâilor-născuţi care sunt scrişi în ceruri”, destinaţi să locuiască „în Muntele Sionului şi cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc” (Evrei 12,21-23). Nu degeaba ultimele cuvinte ale Apocalipsei sunt cele ale unei invocaţii intense îndreptate către Cristos: „Spiritul şi Mireasa zic: Vino!” (vezi Apocalipsa 22,17), „Vino, Doamne Isuse!” ( ibidem, v. 20). Aceasta este ţinta finală a Bisericii, care înaintează, cu încredere, în pelerinajul său istoric, chiar dacă adesea simte lângă sine, după imaginea din aceeaşi carte biblică, prezenţa duşmănoasă şi furioasă a unei alte figuri feminine. „Babilonia”, „marea desfrânată” (vezi Apocalipsa 17,1,5), care întrupează „bestialitatea” urii, a morţii şi a aridităţii interioare.

Privind la ţinta sa, Biserica cultivă „speranţa Împărăţiei veşnice, care se actualizează prin participarea la viaţa Sfintei Treimi. Spiritul Sfânt, trimis apostolilor ca Povăţuitor, este păstrătorul şi însufleţitorul acestei speranţe în inima Bisericii” (Dominum et vivificantem, 66). Să ne rugăm acum ca Dumnezeu să acorde Bisericii Sale să fie întotdeauna în istorie păstrătoarea speranţei, strălucitoare ca Femeia din Apocalipsă, „învăluită în soare, cu luna sub picioare, iar pe capul ei o cunună de douăsprezece stele” (Apocalipsa 12,1).