Angajament în vederea evitării catastrofei ecologice

În imnul de laudă citit mai înainte (Psalm 148,1-5), psalmistul convoacă, chemându-le pe nume, toate făpturile. În înalturi ni se înfăţişează îngerii, soarele, luna, stelele şi cerurile, iar jos, pe pământ, se mişcă douăzeci şi două de creaturi, tot atâtea câte sunt şi literele alfabetului ebraic, pentru a indica deplinătatea şi totalitatea. Credinciosul este ca un fel de „păstor al fiinţelor”, adică cel care îndreaptă spre Dumnezeu toate fiinţele, invitându-le să intoneze un „aleluia” de laudă. Psalmul ne introduce într-un templu cosmic, care are ca absidă cerurile iar ca naos regiunile lumii, şi din interiorul căruia corul creaturilor îi cântă lui Dumnezeu. Această viziune ar putea fi, pe de-o parte, reprezentarea unui paradis pierdut iar, pe de alta, aceea a paradisului făgăduit. De fapt, orizontul unui univers paradisiac care ne este înfăţişat în cartea Facerii (cap. 2) la începuturile lumii, este plasat la Isaia (cap. 11) şi Apocalipsă (cap. 21-22) la sfârşitul istoriei. Astfel este văzută armonia omului cu semenul său, cu întreaga creaţie şi cu Dumnezeu, care este un plan urmărit de Creator. Acest plan a fost şi este necontenit răvăşit de către păcatul omenesc, lucru care dă naştere unui plan alternativ, prefigurat chiar în cartea Facerii (cap. 3-11), în care este descrisă afirmarea unei tensiuni conflictuale crescânde a omului cu Dumnezeu, cu semenul său şi cu natura însăşi.

Contrastul între cele două planuri provine în mod clar din vocaţia la care, conform Scripturii, omenirea este chemată, şi consecinţele provocate de necredinţa sa. Făptura umană primeşte misiunea de a domni asupra lumii create, cu scopul de a face să se afirme toate potenţialităţile acesteia. Aceasta este o delegaţie atribuită de către însuşi Regele divin, chiar la începuturile creaţiei, când bărbatul şi femeia, care sunt „imaginea lui Dumnezeu” (Facerea 1,27), au primit porunca de a fi fecunzi, de a se înmulţi, de a umple pământul, de a supune şi domni asupra peştilor din mare, asupra păsărilor din văzduh şi asupra tuturor vietăţilor care se mişcă pe faţa pământului (vezi Facerea 1,28). Sfântul Grigore de Nisa, unul dintre cei trei mari Părinţi din Capadochia, comenta: „Dumnezeu l-a făcut pe om astfel ca el să poată să-şi desfăşoare funcţia sa de rege al pământului… Omul a fost făcut după chipul Celui care guvernează universul. Totul arată că chiar de la început natura sa poartă însemnul regalităţii. El este imaginea vie care participă în demnitatea sa la perfecţiunea modelului divin („De Hominis Opificio”, 4: PG 44,136).

Totuşi, domnia omului nu este una „absolută ci ministerială; ea este reflectarea reală a domniei veşnice şi infinite a lui Dumnezeu” (Evangelium vitae, 52). În limbaj biblic „a pune nume făpturilor” (vezi Facerea 2,19-20) este semnul acestei misiuni de cunoaştere şi transformare a realităţii create. Ea nu este misiunea unui stăpân absolut şi necontrolat, ci cea a unui ministru al Împărăţiei lui Dumnezeu, chemat la a continua lucrarea Creatorului, o lucrare de viaţă şi de pace. Sarcina sa, definită în cartea Înţelepciunii lui Solomon, este aceea de a guverna „lumea cu sfinţenie şi cu dreptate” (Înţelepciunea lui Solomon 9,3).

Totuşi, dacă aruncăm o privire asupra diferitelor regiuni ale planetei noastre, observăm imediat că omenirea a dezamăgit aşteptarea divină. Mai ales în vremurile noastre, omul a devastat fără să ezite câmpii şi văi împădurite, a poluat ape, a deformat habitatul pământului, a făcut aerul irespirabil, a răvăşit sistemele hidrologice şi atmosferice, a desertificat spaţii odinioară verzi, a implementat forme necontrolate de industrializare, umilind – pentru a folosi o imagine din Dante Alighieri (Paradisul, XXII, 151) – această „brazdă” care este pământul, sălaşul nostru.

Este necesar, de aceea, să se stimuleze şi să se susţină „conversia ecologică”, care în aceste ultime decenii a făcut omenirea mai sensibilă în faţa catastrofei înspre care se îndreaptă. Omul nu mai este „ministrul” Creatorului. Totuşi, ca un despot autonom, înţelege că trebuie să se oprească în faţa prăpastiei ce se deschide în faţa lui. „Un alt semn bun este atenţia crescută acordată ‘calităţii vieţii’ şi ‘ecologiei’, care se manifestă mai ales în societăţile cu dezvoltare avansată, în care aşteptările oamenilor nu mai sunt concentrate atât asupra problemelor de supravieţuire cât, mai ales, asupra căutării unei îmbunătăţiri globale a condiţiilor de viaţă” (Evangelium vitae, 27). Nu mai este în joc, deci, numai o ecologie „fizică”, atentă să ocrotească habitatul diverselor fiinţe vii, ci chiar o ecologie „umană”, care să facă mai demnă existenţa creaturilor, protejând binele radical care este viaţa, în toate manifestările sale, şi pregătind pentru generaţiile viitoare un mediu ambiant care să semene cât mai mult cu cel din planul Creatorului.

În această armonie regăsită cu natura şi cu ei înşişi, oamenii vor păşi din nou prin grădina creaţiei, căutând să facă bunurile pământului disponibile pentru toţi, şi nu numai pentru unii privilegiaţi, exact aşa cum ne sugerează Jubileul biblic (vezi Levitic 25, 8-13.23). În mijlocul acestor miracole descoperim vocea Creatorului transmisă din cer şi de pe pământ, zi şi noapte: un limbaj „fără cuvinte, al cărui sunet se aude”, capabil să treacă peste orice frontieră (vezi Psalm 18,2-5).

Cartea Înţelepciunii lui Solomon, evocată de Pavel, celebrează această prezenţă a lui Dumnezeu în univers, reamintind că „din mărirea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine pe Cel ce le-a zidit” (Înţelepciunea lui Solomon 13,5; vezi şi Romani 1,20). Este ceea ce cântă şi tradiţia iudaică a Hasidimului: „Tu eşti oriunde mă duc! Tu eşti oriunde mă opresc… oriunde mă întorc, oriunde privesc, numai Tu, iarăşi Tu, întotdeauna Tu” (Martin Buber, „I racconti dei Chassidim”, Milano 1979, pag. 256).