A lăsat scena cu aplauze pentru a-i cânta neîncetat laude Domnului
20.11.2009, Roma (Catholica) - Sâmbătă, 21 noiembrie 2009, în sărbătoarea Prezentării la Templu a Preasfintei Fecioare Maria, se celebrează a 56-a Zi Pro Orantibus, dedicată comunităţilor călugăreşti de viaţă contemplativă, de clauzură. În aceste oaze ale spiritului şi clinici de cură spirituală, cum au fost numite, trăiesc persoane care îşi dedică întreaga viaţă rugăciunii pentru nevoile Bisericii şi ale întregii umanităţi. După ce anul trecut Radio Vatican ne-a propus mărturii de la Mănăstirea benedictină „Maica Unităţii”, Viişoara, Piatra Neamţ, şi de la Mănăstirea Clariselor „Sfânta Maria a Îngerilor” din Roman, anul acesta ne prezintă istoria unei călugăriţe contemplative, Claudia Pogorilovski, devenită sora Maria Anunţiata a lui Isus Euharistic. După terminarea Conservatorului, ea a lăsat aplauzele şi spectacolele muzicale iar acum cântă neîncetat laude Domnului, cu harpa şi cu inima în mănăstirea de clauzură din Roma, a Adoratoarelor Perpetue ale Preasfântului Sacrament.
„M-am născut în Bucureşti, într-o familie mixtă – mama e catolică, tata era ortodox. Când aveam vreo şapte ani a ajuns la noi în casă, din întâmplare, un pian, şi tata a-nceput să mă-nveţe, după ureche, cu un singur deget, cântecele pe care le ştia de la mama lui, de pe malul Prutului. Aşa am început pianul. Mai târziu, la zece ani am început şi harpa, şi-am continuat studiul muzicii până la 24 de ani. Îmi plăcea foarte mult, credeam că mi-am găsit drumul în viaţă, şi nu visam alceva decât să fac o carieră cât mai strălucită, să câştig cel mai mare concurs de harpă din lume, care se ţine la Ierusalim, iar apoi să mă căsătoresc. Cam astea erau planurile mele, foarte omeneşti. Deja înainte de terminarea Conservatorului am început să dau recitaluri, să cânt prin mai multe orchestre, să văd mai multe ţări, şi să mă pregătesc foarte serios pentru marele concurs”.
„Iată-mă ajunsă şi la Ierusalim, în ultimul an de Conservator. Mă aflam în faţa bătăliei decisive a vieţii mele, şi-am simţit nevoia să merg să mă rog, înainte de-a intra în scenă, la mormântul lui Isus. Nu ştiu de ce, fără să mă gândesc prea mult, rugăciunea care mi-a izvorât atunci din inimă a fost: Doamne, eu m-am pregătit cât am putut de bine, toţi anii aceştia; dar acum nu te rog nici să câştig, nici să pierd, ci să fie aşa cum e mai bine pentru Tine, pentru gloria Ta. Concursul avea patru etape, eu nu m-am prezentat rău, dar am căzut din prima. În seara aceea, am simţit din nou nevoia de-a mă retrage singură în cameră şi de-a mă ruga. I-am spus lui Dumnezeu: până acum am vrut să fac din viaţa mea doar ce-am vrut eu, şi n-a ieşit; de-acum înainte ţi-o dau ţie; fă tu ce vrei cu ea”.
„Întoarsă acasă”, continuă sora Maria Anunţiata, „mi-am reluat activitatea prin orchestre, şi-am terminat şi ultimul an de Conservator. Cel mai mult îmi plăcea în orchestra Ateneului, credeam că Ateneul mă poate face fericită, dar uneori mă-ntrebam: dacă în noaptea asta Ateneul ar dispărea într-un incendiu, ce-ar rămâne din fericirea mea? Aceasta să fie fericirea, ceva ce poate să dispară într-o noapte? Scena, luminile, aplauzele nu mă mai satisfăceau, lăsau în mine un mare gol; căutam ceva, altceva, dar nu ştiam nici eu ce caut, unde să caut; eram neliniştită, cum spune Sf. Augustin: `Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi neliniştită e inima noastră până când nu se va odihni în tine`”.
„În seara de Crăciun a acelui an, mergeam singură spre Catedrală, rugându-mă Rozariul. Ninsese de curând, era totul alb, multă linişte şi pace. De-odată am simţit în suflet o bucurie şi-o lumină atât de mare cum nici nu-mi închipuisem vreodată că poate exista pe lumea asta. Era Isus, şi mă chema să las totul şi să-l urmez, şi-aşa am făcut; din seara aceea am început o viaţă nouă, adevărata viaţă, pentru că am descoperit adevărata fericire, singura fericire: Isus”. A intrat în rândul Surorilor Carităţii ale Sf. Ioana Antida Thouret, dar treptat a simţit dorinţa de a ajunge „la toţi săracii din lume, la toţi fraţii mei, pe care vroiam să-i salvez; simţeam nevoia unei dăruiri mult mai profunde faţă de Isus şi faţă de fraţi. Mă gândeam la clauzură, numai că pe-atunci, în România nu ştiam să existe vreo mănăstire de clauzură”.
Dumnezeu i-a deschis însă calea spre clauzură, ea cunoscându-le la Roma „pe Adoratoarele Perpetue ale Preasfântului Sacrament… care-l au în centrul vieţii lor pe Isus Euharistic, şi adoraţia euharistică perpetuă, 24 de ore din 24; aceasta e forma lor de apostolat prin care ajung la toţi fraţii lor, se roagă pentru toate nevoile Bisericii, îmbrăţişează toată omenirea, într-o dăruire totală a vieţii lor, în slujba Împărăţiei lui Dumnezeu. Drumul meu până aici a fost lung, dar am ajuns. Sunt de opt ani aici, iar anul trecut am făcut profesiunea perpetuă. Când Dumnezeu te vrea într-un loc, te face să treci peste orice, peste apă şi peste foc, şi te conduce acolo unde te vrea. Eu sper din toată inima ca Adoratoarele să ajungă şi-n România, pentru că poate multe tinere ar vrea să aleagă acest fel de viaţă, dar nu ştiu unde să se ducă”.
