Pr. Cantalamessa despre meditaţiile pentru Curia Romană
09.03.2012, Vatican (Catholica) - Bolognezul Prospero Lambertini – Papă între anii 1740-1758 cu numele de Benedict al XIV-lea – a fost cel care a rezervat în anul 1743 funcţia de predicator al Casei Pontificale ordinului fraţilor minori capucini. Astăzi, când vor începe în Vatican predicile pentru Postul Mare din acest an, în faţa Papei Benedict al XVI-lea va vorbi despre patru mari învăţători din Biserica Răsăriteană un preot cu veşminte franciscane: este părintele Raniero Cantalamessa, care desfăşoară această misiune din anul 1980. Un interviu apărut în L’Osservatore Romano a fost tradus de pr. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro. Îl redăm în continuare.
– Erau începuturile pontificatului lung al lui Ioan Paul al II-lea. Şi astăzi pe catedra lui Petru este Joseph Ratzinger. Treizeci şi doi de ani sunt mulţi: cum reuşiţi de fiecare dată să găsiţi idei mereu noi şi originale de reflecţie?
– Nu este chiar atât de dificil, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este inepuizabil. În afară de aceasta, Sfântul Grigore cel Mare afirma: Scriptura cum legente crescit, adică ea creşte cu acela care o citeşte, pentru că Evanghelia este vie de fiecare dată când o deschidem şi încercăm să o punem în practică. Un alt element de care trebuie ţinut cont sunt provocările şi harurile unui moment determinat: în Anul Sfântului Paul m-am concentrat asupra apostolului neamurilor, în cel al preoţiei m-am inspirat din preoţi, anul trecut, caracterizat de instituirea din partea Papei Benedict al XVI-lea a unui Consiliu Pontifical corespunzător, am vorbit despre noua evanghelizare. Acum este Anul Credinţei, cu invitaţia sa de a reciti Scriptura în lumina întrebărilor omului contemporan. Şi oricum, mai presus de toate, acţionează Duhul Sfânt, pe care mie-mi place să îl compar – chiar dacă poate să par ireverenţios – cu figura sufleorului de la teatru: există dar nu se vede şi fără el nu s-ar putea face reprezentaţia.
– Atanasie, Vasile, Grigore de Nazianz şi Grigore de Nissa: pentru acest Post Mare 2012 aţi ales patru părinţi din Biserica de la începuturi. Ce au de spus creştinilor de astăzi?
– Înainte de toate aş vrea să subliniez că aceasta este prima dată în care mă sprijin în mod explicit pe aceşti părinţi. Eventual altă dată m-au însoţit în predici, dar de data aceasta am voit să îi pun pe primul plan. Ideea mi-a venit dintr-un text din Scrisoarea către Evrei, cel în care autorul spune: „Amintiţi-vă de conducătorii voştri şi imitaţi credinţa lor” (13,7). Acesta mi-a sugerat că în construcţia Bisericii părinţii din antichitate constituie al doilea strat, cei veniţi imediat după apostoli. În timpul celor patru predici voi scoate în evidenţă tot atâtea aspecte ale faptului de a fi învăţători ai credinţei, ale capacităţii lor de a ne face să redescoperim o credinţă care trebuie trăită şi nu numai crezută. De fapt, în operele lor se află o sevă vitală, graţie căreia sunt în măsură să ne transporte în acest mister fascinant care este faptul de a fi creştini, discipoli ai lui Isus Cristos. Şi Papa Wojtyla a reafirmat că Părinţii sunt o structură stabilă a Bisericii şi pentru Biserica din toate secolele îndeplinesc o funcţie perenă. Este vorba numai de a deschide depozitele bogăţiei acestei tradiţii.
– Fiecare dintre cei patru părinţi este definit de dumneavoastră un „gigant” cu privire a unei dogme determinate. Care dintre ei ar putea să fie mai actual în aceste timpuri pe care Papa le-a definit de „analfabetism religios”?
– Îmi este greu să spun care este mai modern. Pentru ei aş folosi categoria esenţialului, care se referă la ceea ce nu încetează niciodată să fie la modă. Fiecare a dezvoltat una din dogmele fundamentale pentru credinţa noastră: Atanasie – divinitatea lui Cristos, Vasile – Duhul Sfânt, Grigore de Nazianz – Sfânta Treime şi Grigore de Nissa – cunoaşterea lui Dumnezeu.
– Şi care dintre cei patru vi se pare mai apropiat de sensibilitatea teologică a lui Joseph Ratzinger?
– Dacă ar trebui chiar să dau un răspuns, aş spune că Grigore de Nissa corespunde mai mult preocupărilor actuale ale Papei Benedict al XVI-lea, pentru că cercetarea sa are de-a face cu căile omului pentru a ajunge la Dumnezeu. Atunci când drumul tradiţional nu pare să mai fie eficace, atunci există sensul misterului, ceea ce în fenomenologia religioasă este definit „numinosul”, acea realitate primară, care nu poate fi redusă la orice alt sentiment pe care îl simte omul atunci când se află în faţa revelaţiei supranaturalului. „Numinosul” se manifestă în grade diferite: de la unul mai neprelucrat la cel mai pur, care este manifestarea sfinţeniei lui Dumnezeu.
– Nu vă temeţi în vreun fel de confruntarea cu marea pregătire a Papei Benedict al XVI-lea?
– Nu trebuie comparat un pitic cu un gigant!
– Şi totuşi dumneavoastră aţi fost un ‘enfant prodige’ al patrologiei, ca asistent foarte tânăr a lui Giuseppe Lazzati la Universitatea Catolică. Pentru a nu vorbi despre doctoratul în teologie la Freiburg…
– Vă întrerup şi prefer să repet o glumă care provine din pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea, când Cardinalul Jospeh Ratzinger era asiduu, ba chiar foarte fidel, în primul rând în timpul predicilor de Postul Mare şi de Advent: „Încercaţi să vă puneţi în locul meu – destăinuiam eu interlocutorilor mei – şi imaginaţi-vă ce se simte să vorbeşte în faţa prefectului Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei!” Oricum mă linişteşte faptul că eu nu trebuie să inventez un sistem, trebuie doar să predic Evanghelia.
– Să ne întoarcem la cei patru părinţi ai noştri. Provin toţi din Biserica Răsăriteană. Care sunt specificurile acestei spiritualităţi care ar trebui să fie redescoperite şi în lumea occidentală?
– Dincolo de conotaţiile geografice, trebuie văzut dacă Occidentul este în măsură să tragă cu urechea. Şi dincolo de aceasta, trebuie filtrat între polemicile contingente – din epoca în care au trăit Atanasie, Vasile, Grigore de Nazianz şi Grigore de Nissa – şi ceea ce este peren. Ei au adaptat mesajul evanghelic la mentalitatea contemporanilor lor, alimentând cu adevărurile credinţei poporul lui Dumnezeu. De altfel, subliniau necesitatea de „a mesteca” Cuvântul: ruminatio a Scripturii, adică a reveni asupra textului, a-i aminti cuvintele, a regăsi tema centrală şi a o imprima profund în inimă. Acest lucru l-au făcut părinţii din Orient, aşa cum au făcut-o părinţii latini, asupra cărora am intenţia să mă opresc, dacă va vrea Dumnezeu, la următorul Advent.
– Papa Paul al VI-lea spunea că Părinţii „au fost pentru dezvoltarea Bisericii ceea ce au fost apostolii pentru naşterea sa”. Cine vor fi deci artizanii acestei faze istorice care cere o nouă evanghelizare?
– Acelaşi Papă Montini a dat un răspuns în exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi din 1975, afirmând că omul contemporan ascultă mai cu plăcere pe martori decât pe învăţători, sau dacă îi ascultă pe învăţători face aceasta pentru că sunt nişte martori. În practică, trebuie reunite cateheza, teologia, Scriptura, liturgia şi viaţa într-o unitate, din care trebuie luat pentru a restitui credinţei noastre elan şi prospeţime.
