Nu există strigăt uman care să nu fie ascultat de Dumnezeu
17.05.2012, Vatican (Catholica) - După ce a meditat asupra Faptelor Apostolilor, în cadrul ultimelor audienţe generale, în dimineaţa zilei de miercuri, 16 mai 2012, Papa Benedict al XVI-lea a susţinut o cateheză despre rugăciunea în Scrisorile Sf. Paul. Fiecare dintre epistolele pauline, a observat înainte de toate Pontiful, se deschid şi se închid cu o rugăciune: prima este una de laudă şi aducere de mulţumire („mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Cristos”, Romani 1,8), cealaltă este o urare („Harul Domnului să fie cu voi!”, 1Corinteni 16,23). Rugăciunea Apostolului Neamurilor se manifestă „într-o mare bogăţie de forme care merg de la mulţumire la binecuvântare, de la laudă la cerere şi la mijlocire, de la imn la implorare: o varietate de expresii care demonstrează că rugăciunea implică şi pătrunde toate situaţiile vieţii, fie cele personale, fie cele ale comunităţilor cărora se adresează”.
Meditând scrisorile pauline, se înţelege faptul că rugăciunea nu este atât „o simplă faptă bună făcută de noi faţă de Dumnezeu, o acţiune a noastră. Este înainte de toate un dar, rod al prezenţei vii, dătătoare de viaţă a Tatălui şi a lui Isus Cristos în noi”. Dacă adesea omul nu ştie cum să se roage, Duhul Sfânt vine mereu „în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8,26). Aşadar această slăbiciune umană „devine, prin Duhul Sfânt, adevărată rugăciune, adevărat contact cu Dumnezeu… În rugăciune noi experimentăm, mai mult decât în alte dimensiuni ale existenţei, slăbiciunea noastră, sărăcia noastră, faptul că suntem creaturi, pentru că suntem puşi în faţa atotputerniciei şi transcendenţei lui Dumnezeu… Prin locuirea sa în fragilitatea noastră umană, Duhul Sfânt ne schimbă, mijloceşte pentru noi, ne conduce spre înălţimile lui Dumnezeu”.
Continuând cateheza, Papa Benedict al XVI-lea evidenţiat „trei consecinţe în viaţa noastră creştină atunci când lăsăm să acţioneze în noi nu duhul lumii, ci Duhul lui Cristos ca principiu interior al întregii noastre acţiuni”. „Înainte de toate, cu rugăciunea însufleţită de Duhul Sfânt suntem puşi în condiţia de a părăsi şi a depăşi orice formă de frică sau de sclavie, trăind libertatea autentică a fiilor lui Dumnezeu. Fără rugăciunea care alimentează în fiecare zi existenţa noastră în Cristos… nu facem binele pe care îl vrem, ci răul pe care nu îl vrem”. Adevărata libertate, aşadar, nu este „libertinaj” ci se identifică cu „rodul Duhului: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea. Aceasta este adevărata libertate: a putea realmente să urmăm dorinţa de bine, de adevărată bucurie, de comuniune cu Dumnezeu şi să nu fim asupriţi de circumstanţele care ne cer alte direcţii”. A doua consecinţă evidenţiată de Papa este capacitatea de a nu lăsa ca raportul nostru cu Dumnezeu să fie „deteriorat de nici o realitate sau situaţie. Înţelegem aşadar că prin rugăciune nu suntem eliberaţi de încercări sau de suferinţe, ci putem să le trăim în unire cu Cristos, cu suferinţele Sale, în perspectiva de a fi părtaşi şi de gloria Sa”.
Atunci când îi cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de „răul fizic şi spiritual” şi avem impresia că nu suntem ascultaţi, „riscăm să ne descurajăm şi să nu perseverăm” în raportul nostru cu Dumnezeu. „În realitate, nu există strigăt uman care să nu fie ascultat de Dumnezeu şi tocmai în rugăciunea constantă şi fidelă înţelegem cu sfântul Paul că suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela”. Omului care îi cere să îl elibereze de moarte şi suferinţă, „prin cruce şi moarte Dumnezeu a răspuns cu învierea Fiului, cu noua viaţă”. În al treilea rând, „rugăciunea credinciosului se deschide şi la dimensiunile umanităţii şi ale întregii creaţii, luând asupra sa aşteptarea cu nerăbdare a creaţiei, îndreptată spre revelarea fiilor lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că rugăciunea, susţinută de Duhul lui Cristos care vorbeşte în interiorul nostru, nu rămâne niciodată închisă în ea însăşi, nu este niciodată numai rugăciune pentru mine, ci se deschide spre împărtăşirea suferinţelor timpului nostru, ale celorlalţi”.
