Urgenţa educativă este urgenţă a Bisericii (II)

05.06.2008, Roma (Catholica) - Urgenţa educativă este o urgenţă pentru opera de evanghelizare a Bisericii, afirmă în acest interviu dat agenţiei Zenit Arhiepiscopul Jean-Louis Brugues, numit în noiembrie 2007 secretar al Congregaţiei pentru Educaţia Catolică. Interviul a apărut tradus pe Ercis.ro. Astăzi redăm ultima parte.

– În ce constă propunerea de cultură creştină?
– Cu instrumentele cele mai moderne am creat o pedagogie, o metodologie, pentru predarea culturii creştine care, foarte bine realizate la nivel tehnic, le place foarte mult copiilor. În jumătate din centrele şcolare din dieceza noastră cultura creştină este obligatorie pentru toţi. Dacă părinţii vor să-i înscrie pe copiii lor la şcoală, ştiu imediat că va fi un învăţământ viu al culturii creştine. Dar nu este o cateheză. În schimb pentru cel care doreşte, există şi o propunere catehetică. Deci propunerea noastră nu mai este „sau-sau”, ci „şi-şi”!

Ceea ce constatăm este că această predare a culturii creştine este trăită de mulţi ca un prim anunţ al credinţei, până acolo încât numărul copiilor care se înscriu la cateheză a crescut cu o treime. Aş vrea ca această experienţă să fie mai mult cunoscută şi recunoscută, şi – de ce nu – răspândită, cu atât mai mult că diecezele din Angers şi din Nantes, care s-au asociat, au creat cu cartea de text „Anne şi Leo jurnalişti” un instrument extraordinar.

Acesta este un exemplu care demonstrează că este posibil să se trăiască în mod foarte profitabil această tensiune dintre universalitatea şi specificitatea şcolii catolice.

– Dumneavoastră aţi vorbit despre aceste ambiente în care s-a reuşit să se aibă incidenţă, ca acela al şcolii catolice. În noua dumneavoastră funcţie dumneavoastră aveţi şi seminariile. Care poate fi în Occident politica pentru seminarii, în faţa scăderii numărului de vocaţii?
– Nu ştiu dacă este corect a elabora o politică la vârf şi a spune: iată aici ceea ce trebuie făcut la toate nivelele. Mai degrabă eu aş face parcursul invers: ce se întâmplă la bază?

În experienţa mea de călugăr, de profesor şi de episcop pot spune că Dumnezeu cheamă astăzi în aceeaşi măsură în care chema înainte. De exemplu, în acest moment, am circa 15 tineri care au venit la să se întâlnească cu mine – nu ştiu dacă înainte se făcea aşa – şi i-au spus episcopului că au nişte întrebări. Cel mai tânăr are 14 ani şi cel mai mare circa 22 sau 23 de ani. Deci, Dumnezeu cheamă.

Pe de altă parte este adevărat, şi eu cred, că există o strânsă relaţie între numărul de vocaţii şi numărul de practicanţi. Dumnezeu cheamă acest popor, slujitorii, pentru că are nevoie de ei. Deci pentru mine problema nu este numărul mic de vocaţii, ci sprijinul scăzut, însoţirea scăzută. De aici vin dificultăţile: nu este uşor de găsit o comunitate creştină care să susţină într-adevăr aceste vocaţii şi care să însoţească pas cu pas pe tânărul care se simte chemat, chiar dacă, desigur, la început nu există certitudinea.

– Cum poate să ajute Biserica pe tineri să răspundă la chemarea lui Dumnezeu?
– Un număr semnificativ de vocaţii se pierde pe câmp. O comunitate are mereu preoţii pe care-i merită. Un exemplu recent: un preot vine la mine să-mi spună că a ajuns la vârsta pensionării şi că a decis să se retragă. În colocviu îl întreb: „Nu a fost niciodată un tânăr care să vă caute?”. „Da, da, a fost unul recent, de 22 de ani, cu studii de muzicologie…”. Şi acest tânăr, a cărui mamă făcea parte din EAP (Echipa de animare parohială), a profitat de ocazie, într-o duminică în care parohul era invitat acasă, ca să spună familiei că se gândea să devină preot.

Atunci mama se înfurie şi-i spune: „Este un drum fără ieşire, sper ca tu să nu faci asta”. Şi trece restul prânzului descurajându-l pe fiu. Responsabilă a EAP! Şi parohul era acolo! Atunci l-am întrebat: „Şi dumneavoastră ce-aţi spus?”. „Nimic”. Este exemplul unei comunităţi care nu ia asupra sa chemarea pe care Dumnezeu o adresează unuia dintre tinerii săi.

– Cum se poate favoriza această conştientizare?
– Metodele sunt diferite. Cunosc parohii în care se fac rugăciuni pentru vocaţii. Este un mijloc bun dar ar trebui sensibilizate, responsabilizate comunităţile parohiale şi familiile, pentru ca într-adevăr să se primească ca un dar, un har şi – de ce nu – ca o onoare, chemarea care poate să fie adresată unuia dintre tinerii săi. Şi apoi trebuie folosite toate mijloacele pentru a-l însoţi pe tânăr.

În parte, pentru a răspunde la această chestiune am creat anul acesta, în dieceza mea, nişte case pentru studenţi. În aceste trei case, deocamdată, locuiesc douăzeci şi şapte de tineri, care sunt responsabili de ele. Au în fiecare zi un timp de rugăciune şi primesc o învăţătură explicit creştină. Asta înseamnă că, paralel cu formarea profesională pe care o primesc în universităţi, dobândesc o formare creştină. Unii dintre ei îşi pun întrebări de tip vocaţional. Acolo găsesc ambientul şi directorii spirituali de care au nevoie. Dintre aceşti douăzeci şi şapte, patru mi-au spus că se gândesc să devină preoţi sau călugări. Aceste prime trei case primesc numai băieţi, dar am lansat – chiar dacă va reveni succesorului meu – crearea de case pentru fete.

Sursa: Ercis.ro