La şcoala rugăciunii cu Cartea Apocalipsului
06.09.2012, Vatican (Catholica) - În cadrul audienţei generale din 5 septembrie 2012, Papa Benedict al XVI-lea a reluat ciclul biblic al „şcolii de rugăciune” cu o meditaţie originală despre Apocalips, care ne arată prima comunitate creştină în rugăciune. „Un lector prezintă adunării un mesaj încredinţat Evanghelistului Ioan de către Domnul. Lectorul şi adunarea constituie, ca să spunem aşa, cei doi protagonişti ai dezvoltării cărţii; lor, încă de la început, le este adresată o urare sărbătorească: ‘Fericit cel care citeşte şi cei care ascultă cuvintele profeţiei’ (1,3). Din dialogul constant dintre ei provine o simfonie de rugăciune, care se dezvoltă cu mare varietate de forme până la încheiere. Ascultându-l pe lectorul care prezintă mesajul, ascultând şi observând adunarea care reacţionează, rugăciunea lor tinde să devină a noastră”.
În prima parte a Apocalipsului (1,4-3,22), această rugăciune este descrisă în trei faze succesive. Prima (1,4-8) ne prezintă un dialog „care – caz unic în Noul Testament – se desfăşoară între adunarea abia reunită şi lector, care îi adresează o urare de binecuvântare: ‘Har vouă şi pace'”. Această pace vine de la cele trei persoane ale Preasfintei Treimi. „Adunarea ascultă şi, atunci când aude că este numit Isus Cristos, are un fel de tresăltare de bucurie şi răspunde cu entuziasm: ‘Celui care ne iubeşte şi ne-a eliberat de păcatele noastre în sângele Său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeu şi Tatăl Său, lui să îi fie gloria şi puterea în vecii vecilor. Amin!'” „Deja aceste prime patru versete conţin o mare bogăţie de indicaţii pentru noi; ne spun că rugăciunea noastră trebuie să fie înainte de toate ascultare a lui Dumnezeu care ne vorbeşte. Cufundaţi în atâtea cuvinte, suntem mai puţin obişnuiţi să ascultăm, mai ales să ne fim în dispoziţia interioară şi exterioară a tăcerii pentru a fi atenţi la ceea ce doreşte să ne spună Dumnezeu”.
O altă indicaţie valoroasă este aceea că „rugăciunea noastră, adesea numai de cerere, trebuie în schimb să fie înainte de toate de laudă adusă lui Dumnezeu”. Adunării „cuprinse de iubirea lui Cristos” lectorul îi adresează îndemnul „de a-i percepe prezenţa în propria viaţă”. Comunitatea „meditează asupra iubirii lui Dumnezeu manifestată în mod suprem pe Cruce şi cere să trăiască în mod coerent ca discipoli ai lui Cristos”, şi textul prezintă şi răspunsul lui Dumnezeu: „‘Eu sunt alfa şi omega, cel care este, care era şi care vine, Atotputernicul’. Dumnezeu, care se revelează ca început şi sfârşit al istoriei, primeşte şi îndrăgeşte cererea adunării. El a fost, este şi va fi prezent şi activ cu iubirea Sa în evenimentele umane, în prezent, în viitor, ca şi în trecut, până când ajunge la ţinta finală”.
Faptul că Dumnezeu însuşi intervine pentru a răspunde la rugăciunea adunării cu o promisiune ne învaţă faptul că „rugăciunea constantă trezeşte în noi simţul prezenţei Domnului în viaţa noastră şi în istorie, şi prezenţa sa este una care ne susţine, ne conduce şi ne dăruieşte o mare speranţă chiar şi în mijlocul întunericului anumitor evenimente umane”. În a doua fază a rugăciunii adunării (1,9-22), lectorul începe prin a prezenta o experienţă specială a Sf. Ioan pe insula Patmos, în care acesta aude „un glas puternic, ca de trâmbiţă”. Această expresie, arată Pontiful, vine din Cartea Exodului (cf. 20,18), şi „aminteşte de manifestarea divină înaintea lui Moise pe muntele Sinai şi indică glasul lui Dumnezeu, care vorbeşte din cerul Său, din transcendenţa Sa. Aici este atribuit lui Isus Cristos Înviat, care din gloria Tatălui vorbeşte, cu glasul lui Dumnezeu, adunării aflate în rugăciune”.
În a treia fază a primei părţi a Apocalipsului (2-3), lectorul propune adunării un mesaj în care Isus vorbeşte celor şapte Biserici situate în Asia Mică în jurul Efesului. „Discursul lui Isus porneşte de la situaţia deosebită a fiecărei Biserici, pentru a se extinde apoi la Bisericile din orice timp. Isus intră imediat în miezul situaţiei fiecărei Biserici, evidenţiindu-i luminile şi umbrele şi adresându-i o invitaţie urgentă: ‘Converteşte-te’; ‘Păstrează ceea ce ai’; ‘Fă faptele tale dintâi’; ‘Fii deci plin de zel şi converteşte-te’… Acest cuvânt al lui Isus, dacă este ascultat cu credinţă, începe imediat să fie eficace: Biserica în rugăciune, primind Cuvântul Domnului, este transformată. Toate Bisericile trebuie să stea în ascultare atentă a Domnului, deschizându-se la Duhul Sfânt aşa cum cere Isus cu insistenţă repetând această poruncă de şapte ori: ‘Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune Bisericilor’. Adunarea ascultă mesajul primind un stimulent pentru căinţă, convertire, perseverenţă, creştere în iubire, orientare pentru drum”.
