Fericita Anna Schaffer, purtătoare de stigmate
20.10.2012, Roma (Catholica) - Anna Schaffer s-a născut în Mindelstetten, Bavaria, Germania, la 18 februarie 1882. Familia ei a trăit în condiţii foarte modeste. A făcut Prima Împărtăşanie în 1894, oferindu-şi viaţa Mântuitorului. La vârsta de 13 ani a început să lucreze în Regensburg. Aici ea spera să câştige suficienţi bani pentru a intra într-un ordin religios, deoarece îşi dorea să devină misionară. Pe 14 februarie 1901, pe când lucra în spălătoria angajatorului ei, a căzut într-un cazan de apă fierbinte cu înălbitor şi picioarele i-au fost grav arse. Ca urmare a rămas invalidă pentru tot restul vieţii.
După ce a fost eliberată din spital, fiind declarată invalidă în mai 1902, starea ei a continuat să se agraveze, forţând-o să stea doar în pat. Infirmităţii ei dureroase s-a adăugat sărăcia extremă. A primit harul de a putea să îşi vadă îngerul păzitor. De fiecare dată când primea Sfânta Împărtăşanie, se ruga pentru sporirea slăbiciunii ei, pentru a-l primi cu mai mare vrednicie pe Isus. În toamna anului 1910, în viziuni, pe care le numea „vise”, Anna l-a văzut mai întâi pe Sf. Francisc, apoi pe Isus Răscumpărătorul, care era dispus să accepte jertfa ei de reparaţie. Din acel moment a purtat rănile lui Cristos. Mai târziu, în scopul de a suferi în secret şi pentru a evita senzaţionalismul, l-a rugat pe Domnul să îi facă să dispară stigmatele vizibile.
La 25 aprilie 1923, Annei i-a fost dat să trăiască evenimentele din Vinerea Mare: starea ei s-a înrăutăţit considerabil. Picioarele i-au devenit complet paralizate; au urmat crampe dureroase din cauza rigidizării coloanei vertebrale şi, de asemenea, cancer. Papa Ioan Paul al II-lea a beatificat-o la 7 martie 1999. În predica sa de la beatificare spunea: „Putem vedea viaţa ei ca pe un comentariu viu la ceea ce Sfântul Pavel le scria romanilor: Speranţa nu înşeală pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Romani 5,5).”
„Cu cât viaţa ei devenea mai mult o viaţă de suferinţă, cu atât mai clar înţelegea că boala şi fragilitatea pot fi liniile pe care Dumnezeu îşi scrie Evanghelia”, sublinia atunci Papa. „Ea îşi numea camera unde stătea bolnavă ‘atelier de suferinţă’, pentru a semăna cu Crucea lui Cristos tot mai mult. Vorbea despre trei chei către cer: ‘Cea mai mare, care este făcută din fier brut şi este mai grea decât toate celelalte, este suferinţa mea . A doua este acul, iar a treia stiloul. Vreau să muncesc din greu cu toate aceste chei, în fiecare zi, astfel încât să pot deschide uşa cerului’.”.
„Patul ei de boală a fost leagănul unei ample scrisori de apostolat. Şi-a folosit ce mai rămăsese din puterile ei pentru a face broderii şi, în acest fel, să facă bucurii altora… În scrisorile sale şi în lucrările ei de mână motivul preferat era inima lui Isus, ca simbol al iubirii lui Dumnezeu”, a mai explicat Papa Ioan Paul al II-lea.
