Credinţa este un dar de la Dumnezeu şi o încredinţare liberă în mâinile Lui
25.10.2012, Vatican (Catholica) - Cu audienţa generală de miercuri, 24 octombrie 2012, Papa Benedict la XVI-lea a continuat ciclul de cateheze început cu o săptămână înainte, dedicat Anului Credinţei. Reflecţia a pornit de la câteva întrebări fundamentale: „Ce este credinţa? Mai are sens credinţa într-o lume în care ştiinţa şi tehnica au deschis orizonturi inimaginabile până cu puţin timp în urmă? Ce înseamnă astăzi a crede?” Sfântul Părinte s-a oprit apoi asupra conceptului de „deşert spiritual” – exprimat deja în cadrul Liturghiei de deschidere a Anului Credinţei – care creşte în jurul nostru, în timp ce există totuşi „atâtea semne de bine”.
În ziua de astăzi senzaţia generală este aceea că „lumea nu merge spre construirea unei comunităţi mai fraterne şi mai paşnice; chiar ideile de progres şi de bunăstare îşi arată şi umbrele lor”. În acelaşi timp, „creşte numărul celor care se simt dezorientaţi şi, căutând să meargă dincolo de o viziune numai orizontală despre realitate, sunt dispuşi să creadă în tot şi în contrariul său”. De aici apar câteva întrebări fundamentale, „care sunt mult mai concrete decât par la prima vedere: Ce sens are faptul de a trăi? Există un viitor pentru om, pentru noi şi pentru noile generaţii? În ce direcţie trebuie să orientăm alegerile libertăţii noastre pentru un rezultat bun şi fericit al vieţii? Ce anume ne aşteaptă dincolo de pragul morţii?”
Omul, de fapt, nu a fost creat doar pentru ştiinţă, pentru „lumea planificării, a calcului exact şi a experimentării” şi nici măcar, la nivel elementar, pentru „pâinea materială”. „Avem nevoie de iubire, de sens şi de speranţă, de un fundament sigur, de un teren solid care să ne ajute să trăim cu un sens autentic chiar şi în crize, în momentele de întuneric, în dificultăţile şi în problemele zilnice”, a observat Papa. În acest context, credinţa „nu este un simplu asentiment intelectual al omului dat adevărurilor particulare despre Dumnezeu; este un act prin care mă încredinţez în mod liber unui Dumnezeu care este Tată şi mă iubeşte; este adeziune la un ‘Tu’ care îmi dăruieşte speranţă şi încredere”.
Iubirea lui Dumnezeu faţă de om a fost revelată ca fiind fără „fără măsură” pe Crucea lui Cristos care, făcându-se om, „ne arată în modul cel mai luminos la ce punct ajunge această iubire, până la dăruirea de Sine, până la jertfa totală”. Credinţa creştină, a continuat Pontiful, „înseamnă a crede în această iubire a lui Dumnezeu care nu dispare în faţa răutăţii omului, în faţa răului şi a morţii, ci este capabilă să transforme orice formă de sclavie, dăruind posibilitatea mântuirii. Aşadar, a avea credinţă înseamnă a întâlni acest ‘Tu’, pe Dumnezeu, care mă susţine şi îmi acordă promisiunea unei iubiri indestructibile care nu numai că aspiră la veşnicie, ci o dăruieşte; înseamnă a mă încredinţa lui Dumnezeu cu atitudinea copilului, care ştie bine că toate dificultăţile sale, toate problemele sale sunt în siguranţă în acel ‘tu’ al mamei”.
„Această certitudine eliberatoare şi asiguratoare a credinţei trebuie să fim capabili să o vestim prin cuvânt şi să o arătăm prin viaţa noastră de creştini”. Din păcate, rămâne mare numărul celor care „rămân indiferenţi sau refuză să primească această vestire”. „Încrederea în acţiunea Duhului Sfânt trebuie să ne stimuleze mereu la a merge şi a predica Evanghelia, la mărturia curajoasă a credinţei”, chiar dacă „există cei care dispreţuiesc, cei care reproşează, cei care îşi bat joc”, după cum arăta Sf. Augustin. „Dacă noi ne temem de aceştia, nu mai avem nimic de semănat şi în ziua secerişului vom rămâne fără recoltă”. „Aşadar refuzul nu ne poate descuraja”, a continuat Papa. „Toată istoria Bisericii, cu toate problemele, demonstrează că există şi pământul bun, există sămânţa bună şi aduce rod”.
„Noi putem crede în Dumnezeu pentru că El se apropie de noi şi ne atinge, pentru că Duhul Sfânt, dar al Celui Înviat, ne face capabili să îl primim pe Dumnezeul cel viu. Aşadar credinţa este înainte de toate un dar supranatural, un dar al lui Dumnezeu”. Nu putem crede de la sine, „fără ajutorul harului Duhului; şi nu credem singuri, ci împreună cu fraţii”. În concluzie, credinţa „este dar al lui Dumnezeu, dar este şi act profund liber şi uman”, care „nu este contrar nici libertăţii, nici minţii omului”. „A crede înseamnă a ne încredinţa cu toată libertatea şi cu bucurie planului providenţial al lui Dumnezeu privitor la istorie… Timpul nostru cere creştini care au fost captivaţi de Cristos, care să crească în credinţă graţie familiarităţii cu Sfânta Scriptură şi cu Sacramentele. Persoane care să fie ca o carte deschisă care relatează experienţa vieţii noi în Duhul Sfânt, prezenţa acelui Dumnezeu care ne susţine pe drum şi ne deschide spre viaţa care nu se va sfârşi niciodată”.
