Despre mutarea formării la nivelul parohiei (II)
03.11.2012, Roma (Catholica) - Cum poate o parohie să predice Evanghelia unei culturi care este adesea neîncrezătoare sau ostilă adevărului? Este una dintre întrebările la care încearcă pr. James Mallon să răspundă prin activitatea sa. Preot paroh în Arhidieceza de Halifax, Canada, pr. Mallon este membru al echipei de conducere al Alpha Canada şi Alpha International. Este şi fondatorul şi directorul Institutului de Media Papa Ioan Paul la II-lea, o companie de producţie de materiale video care realizează documentare şi resurse pentru formarea adulţilor în credinţă. În contextul recentului Sinod al Episcopilor pentru Noua Evanghelizare, la care au participat şi unii membri ai Alpha, pr. Mallon a stat de vorbă cu agenţia Zenit despre misiunea Alpha şi despre chemarea creştinilor la a răspândi Evanghelia. Iată partea a doua a interviului.
– Cum se pot aplica temele discutate în acest Sinod la nevoile particulare din Canada?
– Cel mai mare lucru pe care îl pot spera de la acest Sinod este această convertire pastorală, ceea ce înseamnă că trebuie să schimbăm însăşi mentalitatea din Biserică. De unde vin eu şi unde îmi exercit eu activitatea văd în parohii o mentalitate de „activitate la minim”. În trecut mentalitatea catolică îi ajuta pe credincioşi să meargă la biserică şi să creadă. Acum singura creştere pe care o mai vedem în parohii vine de la mutaţii de populaţie. Nu mai avem nimic de făcut: doar de programat Liturghiile şi de plătit factura de curent. Şi în mentalitatea timpului nostru, această mentalitate din Biserică merge. Nu mai există spiritul misionar. Din păcate mentalitatea de astăzi este toxică, nu neutră. Dacă nu facem nimic, ne vom pierde de tot credinţa.
Trebuie să aplicăm metode noi, ceea ce înseamnă să trecem de la mentalitatea de mers pe minim la mentalitatea misionară. Înseamnă abordarea acelor valori pe care – poate chiar inconştient – le avem ca Biserici locale în cadrul parohiilor. Am putea sări rapid cu „pentru mine e valoare aceasta şi aceasta şi aceasta”. Dar una este să spui că tu preţuieşti ceva şi alta este să priveşti cu adevărat la modul în care funcţionezi ca Biserică, să vezi în ce se duc banii şi resursele şi timpul. Cu o astfel de analiză aflăm ce preţuim de fapt. Dacă ne uităm la ce preţuim cu adevărat, diferit de ceea ce spunem că preţuim, vom fi surprinşi că între ele există o prăpastie şi vom găsi convertirea pastorală de care avem nevoie – schimbarea „valorilor” pentru valorile adevărate, care credem că vor aduce o viaţă sănătoasă parohiei, care vor face să avem o parohie ce creşte. Este ca în cazul copiilor: nu ne facem copiii să crească stând pe scaun şi poruncindu-le solemn să crească. Îi hrănim şi îi menţinem sănătoşi şi ei cresc singuri.
Biserica prezentată de Scriptură este vibrantă şi creşte şi aduce roade. Domnul spune că şi atunci când vei aduce roade – care este o cerinţă minimă – vei fi tăiat de uscături pentru ca să aduci mai multe roade. Am fost martorii celei mai dramatice schimbări de mentalitate din istoria omenirii. Cred că în ultimii 50 de ani parohiile noastre au trecut de la parohii rurale la parohii urbane, la secularizare, devenind tot mai slabe ca resurse. Trebuie să ne schimbăm pentru că dacă doar stăm diminuarea va continua, şi din păcate majoritatea parohiilor noastre sunt în declin, nici gând în creştere.
– Aţi putea vorbi despre programul Alpha şi eficienţa lui?
– Ce este unic la Alpha e faptul că se adresează culturii post-moderne, care priveşte cu mare neîncredere pretenţiile de „adevăr absolut” sau orice viziune comprehensivă despre lume care pretinde să aibă răspunsul la multe întrebări: aşa face credinţa noastră. Există o mare suspiciune, dacă nu ostilitate faţă de ea. Cum vorbim despre Evanghelie acestei mentalităţi? Este o întrebare provocatoare. Adesea vorbim doar mulţimii, fără să ne adresăm mentalităţii. Cred că trebuie să ne întrebăm dacă ceea ce facem este accesibil necredincioşilor, nu doar credincioşilor din bănci.
Aici intervine Alpha: este gândit ca un proces. Sunt trei părţi programate seara: se începe cu o cină unde nu vorbeşti despre credinţă; îi primeşti pe oaspeţi cu ospitalitate, prietenie şi amabilitate. Apoi vine o discuţie despre unele aspecte ale credinţei. În fine, există un mic grup de discuţii. Această parte este importantă deoarece grupul mic nu este nici învăţător nici elev: este gazdă şi oaspete. Trebuie să fie libertate pentru ca oamenii să spună ce vor ei. Nu vor spune lucruri corecte, dar noi trebuie să îi ascultăm în mod autentic. După ce au experimentat aceasta (să se simtă ascultaţi şi respectaţi), ei vor veni şi săptămâna viitoare, deschişi să audă mesajul pe care îl avem de spus. Iar prietenia se zideşte, legăturile de încredere se întăresc, şi aproape sigur apare spaţiul creat de Dumnezeu pentru a începe munca, pentru adevărurile de credinţă ce ating inimile. Până când ajungem la sfârşitul de săptămână de reculegere pe tema Duhului Sfânt, vieţile multora dintre ei sunt deja schimbate.
