Comemorarea Episcopului Francesco Maria Ferreri în comunitatea din Cioplea
09.11.2012, Bucureşti (Catholica) - Comunitatea catolică Cioplea-Bucureşti a trăit un moment de credinţă deosebit pe 8 noiembrie, în cadrul Liturghiei de la ora 18.00, cu ocazia comemorării Episcopul Francesco Maria Ferreri, misionar pasionist, primul Episcop de Bucureşti (1805-1813), înmormântat în această biserica parohială. La celebrare a participat şi o delegaţie compusă din 29 de persoane din Ordinul Pasioniştilor, venite să cinstească împreună cu credincioşii bucureşteni, în Anul Credinţei, memoria unuia dintre cei care ne-au precedat cu semnul credinţei, scrie pr. Emanuel Dumitru într-un material apărut pe ARCB.ro.
La Sfânta Liturghie prezidată de Mons. Ieronim Iacob, vicar episcopal de Dobrogea, împreună cu o mare adunare de credincioşi, au fost în prezbiter parohul comunităţii Cioplea, pr. dr. Robert Silvestru Bălan, pr. Emanuel Dumitru, directorul Centrului misionar diecezan, pr. Giuseppe Adobati, consultorul general al Ordinului Pasioniştilor, preoţii provinciali Danilo Mazzoni şi Pier Giorgio Bartoli, şase preoţi misionari în Bulgaria şi alţi zece confraţi, toţi din delegaţie, de origine italiană. În timpul predicii, ţinute de Mons. Ieronim, creştinii au aflat mai multe lucruri despre viaţa şi spiritualitatea Episcopului Ferreri, realităţi şi contexte istorice preţioase pentru toţi credincioşii catolici din Bucureşti, mai ales în Anul Credinţei declarat de Papa Benedict al XVI-lea. Episcopul Ferreri, născut în 1745 la Fossano, în Italia, şi decedat la 4 noiembrie 1913 în ţara noastră, a fost misionar 14 ani în Bulgaria şi alţi 8 ani la Bucureşti. Călugăr pasionist, a fost de un spirit caritativ şi de o blândeţe extraordinară. Îşi iubea enoriaşii şi se îngrijea de ei cu mare responsabilitate pastorală, pe oriunde a fost, întărindu-i în credinţă.
Din multele cuvinte elogioase pe care Mons. Ieronim Iacob le-a rostit la predică referitor la acest episcop cu spirit profetic şi dăruit cu virtuţi trăite în mod eroic, merită a fi cunoscut, mai ales, episodul legat de sfârşitul vieţii lui, care a fost de altfel conform cu întreaga lui viaţă. Cu câteva zile înainte de a izbucni marea ciumă din timpul domnitorului fanariot Caragea, Episcopul Ferreri făcea o procesiune în Bucureşti şi cânta împreună cu preoţii şi credincioşii prezenţi psalmul 50 (un psalm de pocăinţă): „Ai milă de mine Dumnezeule…”. La un moment dat, în mijlocul acestui cântec, din senin, Episcopul a început să cânte altceva, contrastant cu psalmul, adică un imn de bucurie, glorios, imnul Te Deum (Pe tine Dumnezeule te lăudăm). După câteva zile a murit de ciuma de care s-a contaminat îngrijind un bolnav răpus de aceeaşi boală şi care zăcea într-o grădină peste gardul de la drum. Episcopul Ferreri, în mod profetic, şi-a anunţat sfârşitul, mulţumindu-i lui Dumnezeu prin cânt, împreună cu cei pe care i-a păstorit printr-o grijă eroică.
