Mons. Vincenzo Paglia: Familia în spiritul Crăciunului (II)
25.12.2012, Roma (Catholica) - După ce a fost mulţi ani conducătorul spiritual al Comunităţii Sant’Egidio, apoi, timp de doisprezece ani (2000-2012) Episcop de Terni-Narni-Amelia, în iunie, Mons. Vincenzo Paglia s-a întors la Roma, ca urmare a numirii ca preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Familie. Continuăm cu a doua şi ultima parte a interviului acordat pentru agenţia Zenit, şi tradus de pr. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro.
– Care este următoarea întâlnire importantă la care lucrează Consiliul Pontifical pentru Familie?
– Mai înainte de Întâlnirea Mondială a Familiilor la Philadelphia în 2015 va fi o întâlnire mondială la Roma, la 26 şi 27 octombrie, la încheierea Anului Credinţei. Este vorba de un pelerinaj al familiilor la mormântul lui Petru pentru a arăta bucuria de a fi familii credincioase. Din păcate, în timp ce familia, cu toate limitele sale rămâne adevărata resursă a societăţii, ca economie, ca stabilitate, ca reţea de raporturi, rolul său nu este recunoscut. Familia este exploatată de societate şi bastonată de cultură. Aş vrea ca să iasă în evidenţă ceea ce familia încă este, în pofida diminuării voinţei de a face familie. Aş vrea ca părinţi, copii, bunici, nepoţi, să invadeze Roma! În acest pelerinaj aş vrea ca familiile să le spună tuturor: „nu numai că este posibil, ci este şi frumos şi util pentru toţi”.
– Excelenţă, într-o carte de-a dumneavoastră, intitulată În căutarea sufletului, descrieţi o ţară, Italia, în mare criză de identitate umană şi spirituală. Această „pierdere a sufletului” este şi o problemă mondială? Crăciunul ne poate ajuta să regăsim sufletul pierdut?
– Este o lume care riscă să îşi piardă sufletul, deoarece crede că sufletul este numai piaţa, conflictul, prevalarea asupra celorlalţi, dar nu iubirea. Însă sufletul care poate face lumea trăibilă este numai iubirea, este numai acel Prunc mic, care vine în lume, tocmai pentru ca toţi să poată primi iubirea. În acest sens, noi creştinii avem o misiune indispensabilă: să îi ajutăm pe oamenii din toate credinţele şi din toate culturile să îşi regăsească sufletul.
– Cum poate Crăciunul să redevină sărbătoarea familiei?
– Există o vorbă populară simplă care are însă un sens profund: „Crăciunul cu noi”. Este ca şi cum, la Crăciun, chiar la nivel popular, s-ar simţi nevoia de a sta în casă. După părerea mea este foarte profundă această nevoie. La Crăciun vedem că şi Isus pentru a se naşte are nevoie de o familie, şi Dumnezeu pentru a-i mântui pe oameni are nevoie de o familie şi trebuie să ceară asentimentul Mariei şi, prin intermediul îngerului, şi al lui Iosif. În acest sens Crăciunul arată frumuseţea şi preţiozitatea familiei pentru toţi. Mă gândesc la acei sărmani păstori, marginalizaţi de societatea ebraică a timpului, care au fost primii care au mers, găsind pe Maria, pe Iosif şi pe Prunc, deci o familie – desigur unică, dar în mod sigur familie. Pentru aceasta, misterul Crăciunului implică în manieră directă şi multiplă familiile noastre. Îmi amintesc când eram copil, când scriam scrisoarea care trebuia pusă sub farfurie, îmi amintesc aranjarea ieslei care implică toată familia, pentru a avea în casă acest mister, îmi amintesc de frumuseţea Liturghiei de la miezul nopţii care îi emoţionează pe toţi (şi dacă în acea noapte ninge nu rămânem acasă, suntem şi mai determinaţi să mergem!). Iată pentru ce legătura dintre Isus care se naşte şi familie este unul din aspectele cele mai evidente ale acestui mister. E suficient să ne gândim la implicarea artiştilor cu privire la Crăciun: cred că nu există poet, pictor sau sculptor care să nu se fi confruntat cu acest mister.
– În ce mod Sfânta Familie de la Nazaret este un model pentru familiile din orice timp şi loc?
– „A venit la Nazaret şi era supus lor. Iar mama lui păstra toate acestea în inima ei” (Lc 2,51). Aceste rânduri din Evanghelia lui Luca descriu treizeci de ani ai Sfintei Familii. Familia din Nazaret este un mare exemplu, aşa încât, icoana care a condus evenimentul de la Milano şi pe care acum o păstrăm în dicasterul nostru este tocmai icoana Sfintei Familii, al cărei centru este Isus. Aşadar, nu trebuie să credem că fiecare familie trebuie să îl aibă din nou pe Isus drept centru şi inspirator? Nu trebuie să ne urăm ca părinţii să se preocupe de copii asemenea Mariei şi lui Iosif? Desigur, nu o preocupare obsesivă: Isus avea libertatea de a merge cu rudele, chiar „să dispară”. În acelaşi timp, cum pot părinţii să nu se reflecteze în raportul pe care îl aveau Iosif şi Maria? Vedem o delicateţe extraordinară de raporturi, o atenţie reciprocă unică, nu pentru că erau mereu în acord, ba chiar a existat un moment destul de critic şi Iosif a avut nevoie de înger. Nu au nevoie de îngeri şi familiile de astăzi? Dacă familia rămâne singură, este greu ca să supravieţuiască. Şi noi avem nevoie de îngeri care să ne ajute, care să ne explice şi să ne solicite să redescoperim afectul. Iubirea este o artă, nu este un sentiment. Din păcate astăzi s-a schimbat în sentiment, deci ca atare „mobil”. Iubirea este construcţia noastră a unei case, iubirea este un proiect, iubirea este prietenie, este iertare, înseamnă a construi împreună un vis care să rămână. Este aşa şi familia de la Nazaret, deşi nu în manieră organică.
– În calitate de paroh al bazilicii Sfintei Maria din Trastevere, Dvs aţi fost, împreună cu Comunitatea „Sant’Egidio”, creatorul mesei de Crăciun cu săracii. După întoarcerea la Roma, ca preşedinte al unui dicaster vatican, acest Crăciun va avea ocazia să revină?
– Voi participa la această masă şi pentru că anul acesta este a treizecia aniversare. Această masă se naşte din necesitatea de a oferi un gest „robust” care să preamărească schimbarea care avea loc în istorie odată cu naşterea lui Isus. Această schimbare trebuia să aibă o repercusiune „familială”. Ideea a fost foarte simplă: la Crăciun toţi merg în familie, dar cei care nu au familie, persoanele singure, cele care trăiesc pe stradă? Unde merg? Iată ideea de a deschide celor Abandonaţi bazilica pentru ca să fie ei familia lui Isus. Aşadar, un fel de „iesle răsturnată”: vine Isus pe pământ şi îi dăm un grajd; vin săracii şi noi le dăm o Bazilică. În acest sens, aceşti treizeci de ani au arătat frumuseţea unui gest ca acesta. Masa de Crăciun cu săracii se face de acum în toată lumea, cu peste 130 de mii de oaspeţi în fiecare an şi este percepută în această perspectivă.
Îmi amintesc când Sfântul Francisc de Assisi vorbea despre Crăciun, spunând că era ziua cea mai frumoasă şi că şi săracii trebuie să se bucure. El spunea: „Dacă ar trebui să vorbesc cu guvernatorul tuturor naţiunilor, aş împrăştia mâncare pe toate străzile din lume şi în toate oraşele, pentru ca şi păsările cerului, şi animalele să se bucure şi să mănânce, începând de la cei mai săraci”. De altfel, Betleem înseamnă „cetatea pâinii”. Iată pentru ce participarea în acest an la masa de Crăciun, după treizeci de ani de la naştere, este o confirmare a importanţei ca ziua de Crăciun să nu fie o zi goală sau eventual plină numai de lumini pe străzi, dar nu în inimă. Îmi amintesc de o bătrână săracă din Ostia, la una din mesele noastre, aşezată lângă mine. La un moment dat şi-a ridicat privirea, admirând mozaicurile din Sfânta Maria din Trastevere, caseta din aur, cele peste 400 de persoane în sărbătoare. Apoi mi-a spus: „Părinte Vincenzo, astăzi, mai-mai că ne simţim mai bine noi decât Papa…”
