SSPX consideră pe mai departe în eroare Biserica Catolică

30.06.2013, Roma (Catholica) - La a 25-a aniversare a consacrării ilicite a patru Episcopi de către Arhiepiscopul tradiţionalist Marcel Lefebvre, Societatea Sfântul Pius al X-lea (SSPX), fondată de acesta, pare a fi îngropat dialogul cu Biserica Catolică, ce doreşte şi speră repararea rupturii produsă în 1988. Într-o declaraţie din 27 iunie, trei din cei patru Episcopi consacraţi atunci de Lefebvre îşi exprimă „recunoştinţa filială pentru venerabilul nostru fondator, care după atâţia ani petrecuţi în slujba Bisericii şi a Suveranului Pontif, pentru a apăra credinţa şi preoţia catolică nu a ezitat să sufere acuzaţia nedreaptă de neascultare”.

Documentul, intitulat „Declaraţie cu ocazia a 25 de ani de la consacrarea episcopală (30 iunie 1988 – 27 iunie 2013)”, este semnat de Episcopii Bernard Fellay, Bernard Tissier de Mallerais şi Alfonso de Galarreta. Episcopul Richard Williamson, de asemenea consacrat de Lefebvre, a fost dat afară anul trecut din societate. Grupul a fost fondat în 1970 de Arhiepiscopul francez Lefebvre, ca răspuns la erorile pe care le considera el a fi fost introduse în Biserica Catolică de către Conciliul Vatican II, ce a avut loc între 1962 şi 1965. Interpretarea şi moştenirea Conciliului Vatican II reprezintă piatra principală de poticnire pentru SSPX în negocierile cu Vaticanul, care urmăresc vindecarea acestei răni vechi de 25 de ani. Oficial SSPX s-a rupt de Biserică prin excomunicarea Arhiepiscopului şi a celor patru Episcopi consacraţi de el, pentru faptul că respectivele consacrări au avut loc fără acordul Pontifului (pe atunci Papa Ioan Paul al II-lea).

În declaraţia de joi, grupul critică poziţia Papei Benedict al XVI-lea despre Conciliul Vatican II. Se face referinţă explicită la acea „hermeneutică a continuităţii”, respingându-se viziunea Papei acum emerit de interpretare a documentelor conciliare în lumina tradiţiei Bisericii. Prelaţii lefebvrişti spun că documentele conciliare conţin erori grave şi că nu pot fi interpretate fără a ieşi contradicţii în raport cu tradiţia. „Cauza erorilor grave care sunt în curs de a demola Biserica nu se află în interpretarea greşită a textelor conciliare – o ‘hermeneutică a rupturii’ care s-ar opune unei ‘hermeneutici a reformei în continuitate’ – ci chiar în texte, prin virtutea unei alegeri făcută de Conciliul Vatican II.” SSPX consideră că CV2 a inaugurat „un nou tip de magisteriu, nemaiauzit până atunci în Biserică, fără rădăcini în tradiţie; un magisteriu hotărât să împace doctrina catolică cu ideile liberale; un magisteriu îmbibat cu idei moderniste”.

Documentul susţine că „împărăţia lui Cristos nu mai reprezintă preocuparea autorităţilor ecleziale” şi că spiritul liberal în Biserică se manifestă „în libertatea religioasă, în ecumenism, în colegialitate şi în noua Liturghie”. Datorită libertăţii religioase, susţin ei, Biserica este „în mod scandalos condusă de prudenţa umană şi cu atâta lipsă de încredere în sine încât ea nu cere altceva de la stat decât ceea ce lojele masonice doresc să îi recunoască: dreptul comun în mijlocul şi la acelaşi nivel cu alte religii, pe care ea nu mai are curajul să le numească false”. Datorită dialogului inter-religios, „adevărul despre Biserica Una şi Adevărată este redus la tăcere”, mai spun lefebvriştii; în timp ce spiritul colegialităţii „reprezintă distrugerea autorităţii şi în consecinţă ruinează instituţiile creştine: familiile, seminariile, instituţiile religioase”. Episcopii lefebvrişti critică cel mai tare Novus Ordo Mass, Liturghia promulgată în 1969 de Papa Paul al VI-lea. „Această Liturghie este pătrunsă de un spirit ecumenic şi protestant, democrat şi umanist, care goleşte jertfa Crucii”.

Cei trei prelaţi anunţă că, în mod efectiv, dialogul cu Vaticanul este încheiat şi că de acum ei aşteaptă „fie ca Roma să revină la tradiţia şi la credinţa dintotdeauna, care ar reface ordinea în Biserică”, fie „ca ea (Roma) să recunoască explicit dreptul nostru de a ne trăi integral credinţa şi de a respinge erorile care i se opun, cu dreptul şi datoria de a expune public erorile şi pe susţinătorii acestor erori, oricine ar fi ei – fapt care ar permite începerea refacerii ordinii”. Până atunci „noi rămânem în apărarea tradiţiei catolice şi speranţa noastră rămâne neştirbită”, se spune la finalul declaraţiei.