Un pontificat care l-a anticipat pe cel al Papei Francisc (II)
25.04.2014, Roma (Catholica) - Jurnalistul, scriitorul şi criticul muzical Renzo Alegri a acordat un interviu agenţiei Zenit despre Papa Ioan al XXIII-lea, tradus de pr. Mihai Pătraşcu pentru situl Diecezei de Iaşi. Renzo Alegri a studiat la „Şcoala superioară de ştiinţe sociale” de la Universitatea Catolică Preasfânta Inimă. A lucrat cu săptămânalul Gente timp de 24 de ani. A fost redactor şef pentru rubrica Spectacol a săptămânalului Noi şi a săptămânalului Chi. Ca scriitor a publicat peste cincizeci de cărţi în limbi şi ţări diferite. Redăm acum a doua parte a interviului, prima fiind publicată ieri.
– A salvat evrei?
– Mii. În anul 1971, părintele Cairoli, care era postulator al cauzei, mi-a spus: „Nu este posibil de stabilit câţi evrei a salvat de la moarte în acei ani Monseniorul Roncalli. Se calculează că ar fi salvat 40-50 de mii de evrei”. În anul 1943, circa 23.000 de evrei slovaci se refugiaseră în Bulgaria. Hitler a cerut regelui Boris, aliatul său, să îi trimită înapoi. Însemna să îi trimită să moară în lagăre. Roncalli s-a introdus în eveniment reuşind să îl convingă pe regele Boris să îi lase să continue drumul spre Turcia. Regele Boris a fost chemat la raport de Hitler. Când s-a întors acasă, în mod misterios a murit pe neaşteptate.
Într-o zi în portul din Istanbul a sosit o navă încărcată cu copii evrei. Erau circa 25.000. Nava provenea din România şi reuşise să treacă de blocul german. Turcia nu voia să aibă de-a face cu Hitler şi a decis să redea nava germanilor. Monseniorul Roncalli a început să se intereseze febril de acest eveniment. A contactat autorităţile turceşti, româneşti, germane. La sfârşit, nava a obţinut permisiunea de a traversa strâmtoarea Dardanele şi să-i salveze pe copii. În timpul războiului, Istanbul era neutru. A devenit centru frenetic de activităţi diplomatice, dar şi de intrigi obscure de spionaj. Toţi ştiau că Roncalli, cu prieteniile sale, reuşea să ajungă pretutindeni. Pentru aceasta era supravegheat de serviciile secrete din jumătate de lume. Dar el devenise viclean şi reuşea mereu să îi piardă şi să îi încurce. Călătorea noaptea, în civil, recurgând la travestiri stranii. Un autentic 007. Se ştie că pentru a-l ajuta pe aproapele, în acei ani a făcut totul, riscând încontinuu viaţa.
– A deschis noi relaţii cu ortodocşii?
– De mai multe ori a manifestat colaboratorilor săi convingerea sa vie şi precisă: „Biserica este Trupul mistic al lui Cristos. Împărţind acel trup, este ucis Isus”. Peste tot, în Bulgaria, în Turcia, în Grecia, în acei ani, a căutat mereu contacte cu diferitele religii, îndeosebi cu ortodocşii, discutând, favorizând dialogul şi prietenia. Eforturile sale, menite să risipească prejudecăţile şi să îmbunătăţească relaţiile reciproce, au fost un antrenament foarte bun pentru acel ecumenism care avea să devină sufletul Conciliului Vatican II.
– Cine erau profeţii de nenorocire de care se plângea?
– Rar se plângea. Şi când o făcea, nu personaliza niciodată, nu dădea nume. Numai în paginile jurnalului său a lăsat indicaţii incontestabile, ca aceasta: „Cum îmi era uşor să prevăd, slujirea mea trebuia să îmi aducă multe suferinţe. Însă, lucru singular, acestea nu mi-au venit din partea bulgarilor pentru care lucrez, ci din partea organelor centrale ale administraţiei ecleziastice. Este o formă de mortificare şi de umilire la care nu mă aşteptam şi care m-a făcut să sufăr mult.”
– După părerea Dvs care sunt motivele pentru care a fost beatificat şi acum va fi canonizat?
– Toată viaţa a exercitat în formă cu adevărat eroică toate virtuţile evanghelice, cu o dăruire absolută lui Dumnezeu şi aproapelui, trăind în sărăcie, în umilinţă, dar cu o inimă umflată de iubire şi de duioşie faţă de ceilalţi. Un sfânt evanghelic total. La moartea sa, faima de sfinţenie era aşa de mare, aşa de răspândită, încât unii părinţi conciliari au propus ca să fie proclamat sfânt prin aclamaţie, în timpul adunării conciliare.
– Este vreo altă anecdotă pe care aţi vrea s-o relataţi?
– Toată viaţa lui Roncalli este plină de anecdote distractive. Era un maestru al zâmbetului, al gentileţii, al seninătăţii, al respectului iubitor faţă de aproapele. Ajuta persoanele nevoiaşe făcând să ajungă la ele sumele de bani însoţite mereu de un bilet în care era scris: „Din partea unui binefăcător necunoscut care cere să fie amintit în rugăciuni”. Când, în Turcia, mergea în parohii, sau în vreun institut ca să celebreze Liturghia, apoi îi ofereau un plic ce avea în el o ofertă generoasă, însă el, cunoscând problemele economice ale acelor preoţi, refuza mereu şi spunea: „Cine ştie ce capcană este acolo înăuntru: nu am încredere să îl iau”.
În Vatican era obiceiul de a dărui o iconiţă cu efigia Papei ca amintire şi ca mulţumire pentru un serviciu făcut Sfântului Părinte. Imediat ce a venit, Papa Ioan a schimbat acel obicei. Şi când se prezenta ocazia pentru a-i mulţumi vreunui muncitor care a făcut o treabă, Papa Ioan al XXIII-lea îi spunea secretarului: „Vă rog, daţi-i o iconiţă, dar din acelea care folosesc pentru a cumpăra un buchet de flori pentru soţie”. Şi asta însemna că „iconiţa Papei” trebuia să fie o bancnotă de cinci sau zece mii de lire.
